La 25 iulie 1864, la Braşov s-a născut Ioan Bogdan, istoric şi filolog român, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române. Ioan Bogdan a fost autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române și creator al filologiei slavo-române. Desfășoară o fecundă și asiduă activitate de cercetare, descoperind numeroase manuscrise slavo-române: Analele de la Putna, Cronicile lui Macarie, Eftimie Azarie, Codicele de la Tulcea. Opera sa, axată în principal pe studierea istoriei poporului român și a culturii sale în Evul Mediu, se adresează în aceeași măsură istoricului, filologului și lingvistului. Studiile sale, ample comentarii privind probleme și fapte de limbă, se opresc în special asupra lexicului documentelor slavo-române.
După absolvirea claselor primare, a intrat în 1874 la Gimnaziul Mare Public Român (azi Liceul „Andrei Şaguna”) din localitatea natală. Terminând studiile liceale se îndreaptă spre București cu gândul de a se înscrie la facultate ca student, în speranţa obţinerii unei burse sau a unui loc de muncă. Nereuşind, se duce la Iași şi urmează Şcoala Normală Superioară, unde i se asigură bursă. În paralel, frecventează Facultatea de Litere, pe care a absolvit-o după trei ani (iunie 1885). La examenul de licenţă a susţinut o teză despre Istoria coloniei Sarmizegetusa, coordonată de A.D. Xenopol şi admisă cu „Magna cum laudae”. Aceasta va fi valorificată de A.D. Xenopol în sinteza sa de istorie. Aflat în relaţie cu unii junimişti, după terminarea studiilor primeşte propunerea să meargă ca profesor de greacă şi latină la institutul particular „Anastasie Başotă” din Pomârla (lângă Dorohoi) (1885). Totuşi mediul în care trăia nu-l atrăgea prea tare, dorindu-şi să urmeze studii în străinătate. În acelaşi timp a făcut demersuri pentru a fi împământenit. Din această perioadă datează şi primele colaborări la „Convorbiri literare” cu o recenzie asupra cărţii lui Aron Densuşianu, criticată în epocă şi de T. Maiorescu. Un rol hotărâtor la recomandarea lui pentru studii de slavistică l-a avut B.P. Haşdeu, aşa cum reiese din corespondenţa sa: „în specialitatea pentru care m-aţi trimis şi pentru că, dacă nu aveam încrederea dumneavoastră, nu aş fi fost trimis de nimenea”.
La Viena Ioan Bogdan urmează cursurile slavistului Vatroslav Jagic, continuatorul lui Franz Miclosich, la catedra de filologie slavă a Universităţii, precum şi a altor slavişti. În scrisorile ce le trimite lui D.A. Sturdza şi lui B.P. Haşdeu, asemănătoare până aproape de identitate, le cere sprijinul, în special pentru a obţine banii necesari achiziţionării cărţilor ce-l interesau. De la Viena i-a venit îndemnul profesorului Jagic de a profita de protecţia lui D.A. Sturdza pentru a pune bazele unei şcoli istorice în care să fie cuprinşi istorici cei cu vederi apropiate. Mai târziu va ţine cont de îndemnul profesorului său, întemeind alături de N. Iorga şi D. Onciu „triada critică” sau „şcoala critică”.
Desfășoară o fecundă și asiduă activitate de cercetare, descoperind numeroase manuscrise slavo-române: Analele de la Putna, Cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie, Codicele de la Tulcea. Opera sa, axată în principal pe studierea istoriei poporului român și a culturii sale în Evul Mediu, se adresează în aceeași măsură istoricului, filologului și lingvistului. Studiile sale, ample comentarii privind probleme și fapte de limbă, se opresc în special asupra lexicului documentelor slavo-române. Contribuie la elaborarea primului regulament unic al facultăților de litere și filosofie din țară (1897).
La îndemnul lui Jagic se hotăreşte să plece în Rusia, unde putea să înveţe limba slavă, respectiv rusa, într-un alt mediu decât cel austriac. După un an de şedere la Viena, ajunge la sfârşitul lui septembrie 1888 la Petersburg şi se înscrie ca audient la facultatea de istorie şi filologie. Aici studiază limba rusă, literatura bulgară şi limba mediobulgară, istoria artei bizantine, limba paleoslavă, istoria limbii literare ruse, precum şi limba lituaniană. În vara anului 1889 pleacă la Moscova. Aici audiază o serie de cursuri, printre care: izvoarele istoriei ruse şi istoria statului ruso-lituanian. Ca urmare a succesului înregistrat în cercurile ştiinţifice ruseşti a fost ales membru corespondent al Societăţii de istorie şi antichităţi de la Universitatea din Moscova, o primă recunoaştere pe plan internaţional. De la Moscova pleacă la Kiev pentru a studia o serie de manuscrise moldoveneşti şi apoi la Cracovia, unde, la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie 1890, se înscrie la cursul de literatură şi istorie polonă.
La 20 iunie 1892 a fost numit profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, unde a fost decan în: 1898, 1900, 1902, 1904, 1906, 1909, 1910 și 1912. La Universitatea bucureşteană a predat în afară de limba paleoslava şi istoria veche a slavilor (din 1892), apoi paleografia (şi diplomatica) slavo-română (din 1898), limba mediobulgară (în 1902), limba rusă veche (din 1914), la care se adaugă seminarul practic de limbi slave introdus în 1898/1899. La 1 noiembrie 1898, la 34 de ani, a fost ales decan al facultăţii, funcţie în care va fi reales şi reconfirmat de zece ori şi pe care a îndeplinit-o până la moarte (1919).
La doar 28 de ani, în 31 martie/12 aprilie 1892 devine membru corespondent al secţiei istorice a Academiei Române, iar la 39 de ani (în 29 martie/11 aprilie 1903) este ales membru plin al acesteia, la propunerea lui A.D. Xenopol. La 46 de ani, în 1910, este ales vicepreşedinte al Academiei Române, fiind de patru ori vicepreşedinte al înaltului for.
În 1904, la 400 de ani de la moartea lui Ştefan, Ministerul Cultelor era însărcinat să publice documentele lui Ştefan cel Mare, sarcină de care se va achita. Ioan Bogdan poate fi considerat întemeietor al filologiei slavo-române şi al şcolii slavistice româneşti. Prin el Brașovul îşi lua revanşa asupra Blajului latinoman şi romantic. O stradă din Brașov îi poartă numele.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com