La 30 decembrie 1947, în România a fost abolită monarhia. România, aflându-se în spaţiul intereselor URSS, a devenit „republică populară”. Regele Mihai a fost forţat de comunişti, la ordinul ocupanţilor sovietici, să abdice şi să părăsească ţara.
După înlăturarea de la putere a regelui Mihai, România a intrat pe deplin în mâna comuniştilor. La acel moment România era singurul stat monarhic din zonă, astfel încât spre sfârşitul anului 1947 liderii comunişti au încercat pe toate căile să-l înlăture pe regele Mihai. Prilejul a venit în noiembrie, când regele a plecat la Londra pentru a participa la căsătoria prinţesei Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta a II-a) cu printul Philip de Grecia. Mihai a împuternicit guvernul să conducă ţara în lipsa sa, fapt ce a lăsat cale liberă comuniştilor. În timpul aflării sale în Anglia, monarhul a avut mai multe întrevederi cu premierul Winston Churchill, cu ambasadorul SUA la Londra, Clemente Atlee, străduindu-se să obţină sprijin pentru România.
În pofida faptului că mulţi l-au sfătuit să nu revină în ţară, regele Mihai s-a reîntors la Bucureşti în ziua de 21 decembrie. Strategia pentru înlăturarea sa era deja pregătită, astfel că pe 30 decembrie s-a produs inevitabilul. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au prezentat în audienţă la rege şi i-au cerut acestuia să abdice imediat, pentru că, la câteva ore după discuţii, atât Guvernul, cât şi Parlamentul să fie informate de abolirea monarhiei. România a fost proclamată republică, iar în fruntea statului a fost instalat un prezidiu din care făceau parte Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Gheorghe Stere, Ion Niculi şi Ştefan Voitec. Acesta era coordonat din umbră de sluga sovieticilor – Partidul Comunist Român.
După cum a remarcat istoricul Keith Hitchins, se încheia tragic o lume, modernizarea României era definitiv compromisă, odată cu ea prăbușindu-se și proiectul european al națiunii. Pentru că monarhia constituțională, așa cum au remarcat și alți istorici, a fost, vreme de 80 de ani, cel mai durabil și mai complex proiect pe care România l-a pus în operă în toată istoria sa, atât prin iscusința și viziunea elitelor sale politice, cât și cu concursul puterilor europene. Aceasta era rodul viziunii unor generații întregi care proiectaseră Națiunea în lumina unor repere continentale, unde, alături de Coroană și Dinastie, acestea deveneau parte a unui amplu ideal modern și modernizator al statalității, în același timp.
Dacă 10 mai 1866 a rămas data istorică de debut pentru acest proiect, 30 decembrie 1947 era încheierea dramatică a acestui capitol. Monarhia constituțională a fost decisă de elitele românești la care au contribuit și marile puteri europene, iar 30 decembrie 1947 s-a produs la dictatul unei puteri străine, prin forța armată, amenințarea și șantajul crimei de către cei mai importanți oameni din executivul pro-sovietic de la București. Actul marchează cedarea totală a prerogativelor constituționale, executive și legislative Uniunii Sovietice. La scara istoriei românești, actul de la 30 decembrie 1947, cu toate consecințele sale politice, legale, istorice, sociale, economice, rămâne cea mai brutală și mai îndelungată perioadă de non-istorie din tot trecutul poporului român. Nu există în istoria românească modernă un act atât de distructiv cu consecințe atât de dramatice, unele ireversibile, precum a fost 30 decembrie 1947, iar implicarea forțelor locale dă acestui eveniment dimensiunea unei prăbușiri naționale, nepedepsită până astăzi.
Mihai I a dezavuat în permanență actul de la 30 decembrie 1947, în toată perioada exilului, cât și după 1997, punând mereu în discuție problema legitimității noului regim. Spre exemplu, într-un discurs susținut la Paris, în mai 1991, Suveranul relua circumstanțele abdicării forțate și adăuga: „Acceptând acest act ca un fapt împlinit, se conferă legitimitate întregii perioade comuniste şi fiecăruia din acțiunile sale. Comunismul n-are nici o legitimitate în România şi, drept consecință, abdicarea forțată din 1947 este nulă şi neavenită”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com