La 30 mai 1878, Marea Britanie și Rusia au încheiat un Acord prin care Cabinetul englez, în schimbul unor concesii obținute din partea guvernului de la Sankt-Petersburg în favoarea intereselor engleze din Balcani și în regiunea Caucazului, se angaja ca la Congresul de pace de la Berlin să nu se opună anexării sudului Basarabiei de către Imperiul țarist.
Congresul de la Berlin a avut loc puțin mai târziu, în perioada 13 iunie – 13 iulie 1878.
A fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma conflictului dintre Imperiul Țarist și cel Otoman (1877-1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice. Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente avute în zonă de Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus.
Problema sudului Basarabiei va cunoaște momentul culminant la finalul războiului împotriva Imperiului Otoman (1877-1878), atunci când intenția diplomației țariste de a reanexa cele trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail devenea o crudă realitate. O astfel de pretenție, formulată acum oficial, nu numai că știrbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenției din 4/16 aprilie 1877, dar constituia o mare nedreptate istorică.
Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaților privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, Primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii față de sudul Basarabiei și că „oricine va fi acela care va reprezenta țara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm și să primească alte condițiuni, decât acele pe care le voiește țara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiția divină sau justiția umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puțin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care știe să-și păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .
Deși își pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce privește statutul de neutralitate și problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogălniceanu, dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porțiune din teritoriul său, ci doar „se supune forței”. La acea oră România dispunea de 60.000 de oameni înarmați, țara fiind pregătită de a se ridica pentru a-și apăra dreptul său.
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar și atunci când sorții sunt împotrivă, emisarii Principelui Carol I aveau să expună și să argumenteze în fața reprezentanților Congresului „opiniunile și aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânșii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face o scurtă expunere asupra drepturilor și cerințelor României. Încă de la început, el a ținut să sublinieze că nici o parte din teritoriul național nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce privește Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenția din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum și despre solicitarea venită din partea acesteia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operațiunile militare de dincolo de Dunăre.
Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porțiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru națiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor și în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât și a drepturilor scrise”.
Imediat după retragerea reprezentanților români, la propunerea lui Bismarck, este reluată discuția privind recunoașterea independenței României. Departe de a lua în considerație cerințele românești, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoașterea independenței României, însă în anumite condiții socotite de guvernanții de la București drept „dureroase”. Statul român urma să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei.
Evenimentele din 1878 trebuie avute în vedere pentru a înțelege corect evoluția relațiilor ruso-române până în 1945 și chiar dincolo de această dată, iar efectele lor se mai simt și azi în mentalul colectiv al poporului român, în neîncrederea instinctivă față de cuvântul rușilor și periodica revenire în spațiul public a subiectului privind pierderea Basarabiei de Sud.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com