La 31 octombrie 1881, la Fălticeni, județul Suceava, s-a născut Eugen Lovinescu, critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu.
A frecventat Gimnaziul ”Alecu Donici” din localitatea natală, cel la care tatăl său era director, unde, timp de patru ani, între 1892-1896, a fost coleg cu Mihail Sadoveanu. În 1898, a absolvit Liceul Internat din Iaşi, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Litere din acelaşi oraş, transferându-se la scurt timp, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de limbi clasice, pe care a absolvit-o în 1903. Aici a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densuşianu şi Nicolae Iorga şi i-a avut printre colegi pe Panait Cerna, Ion Petrovici, D. Caracostea.
În perioada studenţiei, în 1900, a colaborat la ziarul ”România jună”, condus de A.C. Popovici (februarie şi aprilie 1900), debutul său semnificativ fiind, la 22 octombrie 1903, cu studiul „O tragedie antică…”, despre „Perşii” lui Eschil, publicat în revista „Litere şi arte”, supliment al cotidianului „Adevărul”.
Eugen Lovinescu a parcurs studii doctorale în Franţa, obţinând titlul mult râvnit, în anul 1909.
A revenit, apoi, în ţară, iar în octombrie 1910 s-a transferat la Liceul ”Matei Basarab” din Bucureşti. A devenit docent la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde a ţinut un discurs despre Costache Negruzzi.
În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în „Flacăra”, „Lectura pentru toţi”, „Naţionalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) şi „În cumpăna vremii” (1919). În anii 1918 – 1920, a editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toţi” şi revista care va impune o nouă direcţie în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârşitul vieţii, şi cenaclul cu acelaşi nume.
Eliberând critica de sub tirania direcţiilor sociologice, acordând-o cu un limbaj diferenţiat, Eugen Lovinescu este, după Titu Maiorescu, cel mai important critic literar român, el repunând analiza pe terenul autonomiei esteticului, fără a evita factorii istorici şi rolul unui „spirit al veacului” în formarea curentelor şi personalităţilor creatoare. Lovinescu a încercat să schimbe gândirea şi limbajul criticii literare româneşti şi să îndepărteze inerţiile şi prejudecăţile care dominau, la începutul secolului al XX-lea, literatura română, intrând în polemică cu orientările tradiţionaliste, fiind considerat iniţiatorul criticii române moderne. Chiar prin ideile pe care le-a prezentat în „Sburătorul”, el stabilea o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”, care va fi expusă în prima, şi cea mai controversată, lucrare a sa de sinteză, „Istoria civilizaţiei române moderne” (I-III, 1924-1925).
În următoarea sa sinteză, „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926-1929), a formulat o nouă teorie – „Mutaţia valorilor estetice” (în vol. VI). Autorii şi portretele critice din „Critice” şi cele două „istorii” sunt reluate şi îmbogăţite, sub latura morală, în „Memorii” (I-III, 1930-1937) şi „Aqua Forte” (1941).
Eugen Lovinescu este autorul a peste 60 de volume de critică, istoriografie literară, proză, traduceri, ceea ce îl recomanda pentru un loc în Academia Română. În anul 1936, va fi susţinut pentru această poziţie de Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu, dar şi de elenistul G. Murnu, dar a întâmpinat opoziţia categorică a lui Nicolae Iorga, care, tradiţionalist radical, nu accepta ideea de modernitate, ceea ce a determinat respingerea candidaturii la votul în plen. Eugen Lovinescu va deveni membru titular al Academiei Române, abia post-mortem, în 10 septembrie 1991.
În domeniul istoriei literare, Lovinescu a conceput o serie de lucrări de mare valoare, pe lângă monografiile „Gr. Alexandrescu” (1910), „C. Negruzzi” (1913), „Gh. Asachi” (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I-II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu şi contemporanii lui” (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum şi „Antologia ideologiei junimiste” (1942). A scris, de asemenea, şi două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934; „Bălăuca”, 1935).
Eugen Lovinescu a murit la 16 iulie 1943, la Bucureşti.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com