În ziua de 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, participant la Revoluția de la 1848 și la lupta pentru Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei.
Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza şi al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Îşi petrece cea mai mare parte a copilăriei pe moşia tatălui său, la Bărboşi (ținutul Galaţi), studiază la pensionul ofiţerului francez Victor Cuenim din Iaşi alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, apoi la Paris, unde obţine bacalaureatul în litere (1835), frecventează cursuri şi la Pavia şi Bologna. Revenit în ţară, face parte pentru trei ani din armata Moldovei cu gradul de cadet, apoi se întoarce la Paris (1840), unde îşi continuă studiile. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. Lucrează în administraţie, sub domnul Mihail Sturdza, ca director la Ministerul de Interne. Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova, de la 1848. Prezent în rândul celor peste o mie de revoluţionari moldoveni reuniţi la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iaşi, Alexandru Ioan Cuza ia cuvântul şi semnează Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei, document care în cele 35 de puncte ale sale sintetizează aspiraţiile modernizatoare şi democratice ale unei părţi a elitei vremii. După mărturia lui Gheorghe Sion, în faţa represiunii ordonate de domnitorul Mihail Sturdza, Alexandru Ioan Cuza, aflat în casa Mavrocordat alături de alţi revoluţionari, îşi îndemna astfel camarazii: „Dar, fraţilor! Să murim! … Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră“. În înfruntarea care a urmat, viitorul domnitor a fost rănit. Alexandru Ioan Cuza a făcut parte din grupul celor treisprezece revoluţionari considerați drept cei mai periculoşi pentru regimul lui Mihail Sturdza şi ca urmare a fost arestat şi trimis spre deportare. Cu ajutorul Elenei Cuza şi a soţiei lui Iorgu Ghica, şase dintre revoluţionari, printre care şi Alexandru Ioan Cuza, au reuşit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea şi anchetarea lor în Imperiul Otoman, puterea suzerană de atunci.
Cu vaporul pe Dunăre, însoţit de alţi revoluţionari, va ajunge la Pesta şi mai apoi la Blaj, în Transilvania. Aici ia parte la marea adunare a românilor din 3/15 mai 1848 după care merge la Viena. În timpul scurtului surghiun, Alexandru Ioan Cuza se afirmă ca unul dintre liderii Comitetului revoluţionar moldovean, alături de Costache Negri, Zaharia Moldoveanu, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. Acesta din urmă, din însărcinarea Comitetului, va redacta şi publica la Cernăuţi – loc unde va ajunge şi Alexandru Ioan Cuza – „Dorinţele partidei naţionale în Moldova“. În acest document fundamental al Revoluţiei de la 1848 vor fi reluate chestiunile enunţate în Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei. Acum se va suda şi legătura lui Alexandru Ioan Cuza cu viitorul domnitor Grigore Alexandru Ghica, precum şi cu o întreagă pleiadă a revoluţionarilor munteni şi transilvăneni. Aceste legături şi realităţi l-au făcut pe Nicolae Bălcescu să rostească cuvintele profetice: „România noastră va exista! Este orb cine nu o vede“.
După un lung şi uneori traumatizant periplu la Pesta, Viena, Paris şi Constantinopol, Al. I. Cuza revine în ţară în iulie 1849 şi serveşte noul domn, adept al Unirii şi reformelor, Grigore Alexandru Ghica. Totodată este deputat şi vicepreşedinte în Adunarea Electivă. Devine candidat al partidei unioniste pentru domnia Moldovei, unirea celor două principate urmând a se face parţial, conform Convenţiei de la Paris (1858), cu doi domni, câte unul pentru fiecare principat, două guverne şi două parlamente.
Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Ţării Româneşti, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate. Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare și un singur guvern. În anul 1866 o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliţie din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară. Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vârstă de 53 ani. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani. După cel de-al Doilea Război Mondial osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărţile de istorie ştie mai toată lumea.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com