La 5 noiembrie 2010, pe patul suferinţei dintr-un spital din Bucureşti, a decedat vestitul poet român, Adrian Păunescu. El a rămas o personalitate poetică inconfundabilă. Personalitatea lui Adrian Păunescu nu poate fi contestată nici de dușmanii săi. A avut o viață tumultoasă și complexă, a fost un adversar al imposturii. Era receptiv la tot ceea ce înseamnă viață. În viață s-a bucurat de toate elogiile și toate invectivele. A avut simțul uimitor de a percepe și a reflecta toate senzațiile posibile și imaginabile. Ca poet Adrian Păunescu a adus glorie deplină poeziei românești.
Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în localitatea Copăceni (în prezent raionul Sângerei, Moldova) şi toată viaţa a purtat în suflet chipul Basarabiei. Dar şi Basarabia l-a onorat ca pe un deosebit fiu al său. La Chişinău, pe Aleea Clasicilor, a fost ridicat şi bustul lui Adrian Păunescu. La 31 august 2010, cu doar câteva luni înainte de a urca la ceruri, poetul Adrian Păunescu a fost ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, lucru pe care nu l-a făcut şi Academia Română.
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici autori români și organizator al Cenaclului „Flacăra”, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. S-a menționat că cenaclul său aducea un suflu nou, necunoscut, un suflu de libertate, de care tânăra generație și nu numai ea avea nevoie ca de apă și de aer. Dădea cezarului ce era al cezarului, ce-i drept, fiindcă altfel nu ar fi putut să existe însuși cenaclul respectiv, dar, dincolo de aceasta, cenaclul reușea să mobilizeze mase mari de oameni. Dacă la cuvântările lui Ceaușescu erau aduși oameni de pretutindeni obligatoriu, la cenaclurile lui Păunescu oamenii dădeau buzna și mai plăteau și bilete. El reușea să mobilizeze, să creeze conștiința de unitate, de putere, de dragoste de țară și de neam. O generație disperată, o generație care a dat tribut greu de vieți omenești la granițele țării, încercând să evadeze în lumea liberă, descoperea în cenaclurile organizate de Păunescu o lume nouă și o fărâmă de speranță în propria țară. Poeziile lui și muzica pe care o promova erau incendiare. Glasul lui izbucnea ca un vulcan, muzica folk antrena participanții într-un freamăt necunoscut până atunci. Fiecare și toți vibrau pe aceeași lungime de undă și Păunescu era dirijorul, care știa cât și cum să dozeze tensiunile.
Prin Cenaclul „Flacăra” Adrian Păunescu a influenţat mult Mişcarea de renaştere şi eliberare naţională din Basarabia, dar şi marea sa prietenie cu regretaţii Grigore Vieru şi Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, cu care, în vara lui 1992, au prezentat un concert în faţa celor care apărau independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova la Nistru.
Adrian Păunescu a fost un poet al românilor de pretutindeni şi, după cum afirmă bunul său prieten de la Cernăuţi, Vasile Tărâţeanu, laureat al Marelui premiu al anului 1994 al Editurii „Adrian Păunescu”, el a dorit să viziteze „dulcea Bucovină”, să pășească pe acolo, pe unde a pășit Mihai Eminescu. Casa părintească din satul Copăceni, raionul Sângerei, a poetului Adrian Păunescu a fost renovată şi transformată într-un muzeu al literaturii române de către Asociaţia Euroregiunea Siret-Prut-Nistru. Ea a fost sfinţită de Episcopul Antonie de Bălți.
Odată cu trecerea lui Adrian Păunescu în eternitate poezia a pierdut un Mare Poet român. Trecerea sa a fost, în același timp, o înălțare. Cine-i citește poezia, acela nu poate să nu-și dea seama că este un poet copleșitor.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com