La 6 iulie 1600, Mihai Viteazul se intitulează într-un hrisov „domn al ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”, confirmând, documentar, prima unire politică a celor trei ţări române (unirea efectivă fusese realizată la sfârşitul lunii mai 1600). Mihai Viteazul, născut în 1558 la Târgul de Floci sau Drăgoeşti a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu. Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Româneşti în perioada 1593-1599, între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului, în perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub „unirea personală” a lui Mihai, în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său, între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost domn al Țării Românești, între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic. Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept „unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte. Mihai nu „unifică” nici armatele.
Mihai Viteazul se afla la apogeul puterii sale. Dar tocmai această putere pe care o acumulase va reprezenta în ultimă instanță și cauza principală a prăbușirii sale. În plan extern și-i făcuse pe toți dușmani. Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, habsburgii nu doreau domnia lui Mihai în Transilvania pe care o doreau pentru ei, iar generalul austriac Basta, un om lipsit de caracter și orgolios îl ura din tot sufletul pe domnul muntean. Nobilimea maghiară din Ardeal nu se putea împăca cu domnia unui principe „valah“, care adusese cu el și boieri români de peste Carpați pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan. Dincolo de marile sale succese militare, situația lui Mihai Viteazul rămânea fragilă din cauza precarității mijloacelor sale financiare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com