La 8 aprilie 1911 în localitatea Rășinari, județul Sibiu, s-a născut Emil Cioran, filozof și scriitor român, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții în Franța. Emil Cioran face parte din strălucita triadă, alături de Mircea Eliade și Eugen Ionescu, cu care se mândresc românii.
Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (născută Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.
Emil Cioran își ia o licență în filozofie la București, audiază cursuri la Berlin și München. E bursier al Institutului francez de la București la Sorbona (din 1937). În 1934 publică „Pe culmile disperării”, carte distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. În anii următori editează „Cartea amăgirilor ” (1935), „Schimbarea la față a României” (1936). Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
În 1941 Emil Cioran este consilier cultural la legația română de la Vichy, pleacă la Paris unde activează în Propaganda Staffel. Supraviețuiește după război în capitala Franței cu servicii temporare, cel mai prestigios fiind cel de director de colecție la Editura „Plon”. În 1949 Emil Cioran începe să publice în limba franceză, declarând că e vorba de un exercițiu de asceză, căci ființa lui, plămădită din îndoieli și mizerie, rămâne refractară eleganței acestui grai. În mediile erudite franceze începe să se vorbească despre „un român, mare moralist francez”. Volumul „Silogismele amărăciunii” (1952) îi aduce caracterizarea de „La Rochefoucauld al secolului XX”. Peste patru ani, în 1956, în „Tentația de a exista”, face o comparație între „destinul genial” al unor popoare, cum e cel evreu, poporul ales, și cel al unor popoare agricole, cum e poporul român. În România socialistă cartea este supusă criticii, iar în Franța ea stârnește un entuziasm neobișnuit: „Cioran ne-a învățat, fără lecții și fără precepte, să trăim liberi, total liberi. Cioran este una dintre cele mai mari personalități care înțeleg timpul nostru”. Iar Emil Cioran își urmează destinul, acela de „filosof al neantului” și în același timp de neîntrecut stilist al limbii franceze. Publică „Istorie și Utopie” (1960), „Căderea în timp” (1964), „Demiurgul rău” (1969), „Inconvenientul de a te fi născut” (1973), „Sfâșierea” (1979). Franța democrată rămâne în continuare entuziasmată de creația sa. Mărturie stă numărul impresionant de premii ce i se acordă, dar pe care complicatul și taciturnul român le refuză cu obstinație. Și tirajele cărților sale, după 1980, devin amețitoare, sub logo-ul „Cel mai mare prozator francez e un român”. Notorietatea filosofului silește autoritățile de la București ca, începând din 1988, să publice măcar fragmente din opera sa, incluse în antologii de profil. După 1990, editarea a intrat, și în România, într-un curs normal. Emil Cioran a decedat la Paris, în 20 iunie 1995.
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com