La 9 iunie 1856 Vasile Alecsandri publică în „Steaua Dunării” poezia „Hora Unirii”, care a devenit imnul unității naționale românești.
Această poezie, care a apărut în coloanele revistei lui Mihail Kogălniceanu „Steaua Dunării”, avea titlul original „Hora Unirei”. Vasile Alecsandri s-a inspirat din poezia „Horă a Ardealului”, apărută în perioada Revoluției din 1848, lărgindu-i valoarea simbolică.
Celebra compoziție: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română!” are un autor pe măsură – o personalitate istorică a poporului român, poetul Vasile Alecsandri. Scriitor de mare sensibilitate, folclorist, om politic, ministru şi diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, patriot şi personalitate marcantă a românilor, Vasile Alecsandri a scris această poezie cu câțiva ani înainte de dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, drept domn al ambelor principate. Acest eveniment literar a fost precedat de unul de mare importanță istorică. În martie 1856 a fost semnat Tratatul de Pace de la Paris ce a urmat Războiului Crimeii, pierdut de Imperiul Otoman. Acest document istoric aducea în discuție, pentru prima oară, posibilitatea unirii celor două principate române sub garanția a șapte mari puteri europene. Entuziasmat de ideea unei posibile uniri, după deciziile luate la Paris, Vasile Alecsandri a scris și a publicat celebra sa poezie.
În acea poezie, prin versuri minunate, înflăcărate şi pătrunse de un cald fior naţional — patriotic, poetul exprima dorinţele, gândurile de veacuri ale poporului român strâns legate de realizarea unui clar, înalt şi logic obiectiv: unirea pentru totdeauna a românilor de dincoace şi de dincolo de râul Milcov şi din întreaga arie de vieţuire românească într-un singur stat, unitar, independent, suveran şi înfloritor. Acest obiectiv avea să fie astfel exprimat de către Vasile Alecsandri chiar în prima strofă a poeziei sale: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inima română, / Să-nvârtim hora frăţiei, / Pe pământul României”. În creaţia poetică la care ne referim, se exprimau apoi, prin versuri încântătoare şi minunate ideile îndreptăţite ce stăteau la baza înfăptuirii actului istoric din ianuarie 1859, dar şi a celui care va urma, adică înfăptuirea Marii Uniri şi anume că românii trăitori în spaţiile geografice de dincoace şi de dincolo de Milcov, ca şi cei din Transilvania, sunt fiii aceleiaşi vetre şi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi credinţă, sunt însufleţiţi de aceleaşi obiceiuri şi idealuri. Iată cât de expresiv şi de mişcător se exprimă aceste adevăruri în două dintre strofele poeziei „Hora Unirii”: „Amândoi suntem de-o mamă, / De-o făptură şi de-o seamă, / Ca doi brazi într-o tulpină, / Ca doi ochi într-o lumină. // Amândoi avem un nume /Amândoi o soartă-n lume, / Eu ţi-s frate, tu mi — eşti frate, / În noi doi un suflet bate”.
Poetul i-a arătat aceste versuri prietenului său, compozitorului Alexandru Flechtenmacher, rugându-l să găsească o melodie potrivită pentru ele. Compozitorul s-a aşezat la pian şi până seara melodia a fost gata. Așa s-a născut cântecul „Hora Unirii” – unul dintre simbolurile sărbătorii naționale prin care românii celebrează în fiecare 24 ianuarie Ziua Unirii Principatelor Române din 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi Muntenia. Se pare că prima oară „Hora Unirii” s-a jucat la 9 octombrie 1857, cu un an și trei luni înainte de realizarea Unirii de la 1859, în Craiova, unde sentimentul unionist era foarte prezent. Scena a fost imortalizată de pictorul Theodor Aman în lucrarea „Horă a Unirii la Craiova”. „Hora Unirii“ a fost cea mai cântată melodie a vremii.
,,Hora Unirii » a stimulat şi a inspirat o abundentă poezie patriotică şi unionistă în toate provinciile româneşti, cu deosebire în Transilvania. Fiind cea mai directă şi mai izbutită formă de manifestare a adeziunii populare la înfăptuirea celor două Uniri, de la 1859 şi 1918, poezia lui Alecsandri, ocazională în sens superior, nu şi-a epuizat semnificaţiile şi audienţa. Dimpotrivă, evenimentele istorice la care a contribuit i-au adus un spor de prestigiu, consacrând-o ca imn al Unirii, şi i-au adăugat un plus de încărcătură emoţională patriotică.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com