În mijlocul fraţilor de acelaşi sânge
Materialul „În căutarea dreptăţii” a fost însoţit de frumoase şi temeinice comentarii. În reţeaua de socializare, doamna Victoria Costinean scrie: „Mulţumim pentru minunatul material. Scrieţi despre nişte lucruri foarte interesante, dar foarte puţin sau deloc ştiute”. Iar doamna Rodica Zegrea afirmă: „Mulţumim pentru adevăr”. Îmi pare bine că informaţiile despre adevăraţii patrioţi ai neamului, publicate în cotidianul „Libertatea Cuvântului” sunt citite şi prezintă interes. Evenimentele descrise în aceste materiale corespund adevărului, fiind o parte din istoria noastră. De aceea, ele trebuiesc aduse la cunoştinţa cititorilor. Nemuritorul Nicolae Iorga sublinia: „E bine să vorbeşti unui popor de oamenii săi mari”.
După scrisoarea trimisă gazetei „Pravda”, au început persecuţiile în privinţa lui Dumitru Covalciuc. Este chemat la comitetul regional de partid, unde va fi supus unei cumplite presiuni psihologice. Lucrătorii secţiei de ideologie, la indicaţia şefilor, au pornit reeducarea tânărului în duhul doctrinei marxist-leniniste despre „egalitatea şi fraternitatea dintre popoarele necuprinsei Uniuni Sovietice”. Ideologii locali au decis că el trebuie îndreptat pe drumul cel bun, fiindcă-i înzestrat cu o mare putere de muncă, având capacităţi deosebite. Dar, mai întâi, trebuia pedepsit, ca să simtă ce înseamnă să „şuieri împotriva vântului”. Dumitru Covalciuc va afirma: „Vara şi toamna anului 1974 le-am trăit sub semnul neîntreruptelor ameninţări. Nu mă căiam că am cutezat să scriu la Moscova, ceream să ni se facă dreptate şi situaţia mea devenise penibilă”. În localul comitetului regional a apărut ideea ca tânărul să fie dat pe mâna justiţiei, pentru a fi condamnat ca „trântor”, fiindcă, chipurile, „mă eschivam de la muncă şi aveam timp pentru a „mâzgâli” hârtia”.
Slavă, Domnului, pe banca acuzaţilor n-a ajuns, însă era hărţuit la tot pasul şi ţinut sub o permanentă supraveghere de către organele represive. Aşa a continuat până în ziua, când Myhailo Ivanesko, „un om al locului, care cunoştea situaţia din regiunea Cernăuţi şi care absolvise Academia de Ştiinţe Sociale din Moscova”, devenind al treilea secretar al comitetului regional de partid, a dorit să se întâlnească cu Dimutru Covalciuc. El menţionează: „Am vorbit în limba română, m-a încurajat şi m-a avertizat să fiu mai precaut, căci mulţi îşi făureau pe socoteala mea un blid de linte”. După întâlnirea cu Ivanesko, situaţia tânărului „a început să se limpezească”. Covalciuc scrie: „Materialele mele, dosite prin sertarele redacţiei, au început să vadă lumina tiparului şi lucrul acesta a făcut să-mi crească aripile. Ivanesco m-a informat într-o zi că îmi puteam relua activitatea ziaristică”. În continuare Dumitru afirmă: „Se împotriveau adică cei de la „Zorile Bucovinei”, care nu vroiau să mă accepte în colectivul lor. O persoană din conducerea ziarului a convocat o adunare a colectivului şi a făcut aşa ca toţi să voteze împotriva revenirii mele în redacţie. M-am amărât peste măsură, aflând despre unanimitatea cu care au votat împotriva mea foştii mei colegi”.
„La 14 septembrie 1975 m-am prezentat la serviciu. Mi s-a spus de sus că eram reabilitat, că mi se păstra vechimea de muncă şi că am dreptul să mă înscriu la rând pentru a primi locuinţă. Jubilam. Dar în anticamera redactorului-şef am fost oprit de o persoană, care mi-a declarat: „Cât voi fi eu aici, din colectivul nostru nu vei face parte!”. Am pus mâna pe telefon. De la celălalt capăt al firului, Ivanesco m-a povăţuit: „Gazeta este organul comitetului regional de partid. Noi te-am trimis acolo şi acolo o să lucrezi. Plimbă-te, calmează-te şi mâine dimineaţă apucă-te de lucru”. Aşa am şi procedat. Am fost primit, dar nimeni nu vroia să mă ia într-o secţie oarecare. Altă belea pe cap. M-a luat Gheorghe Mihalcean în secţia de ideologie”.
Dumitru Covalciuc afirmă: „După o lipsă de trei ani şi jumătate din redacţie, am intrat în biroul în care am lucrat. Atmosfera era apăsătoare. La tot pasul mi se întindeau laţuri „ideologice”, ca numaidecât să cad în ele, ca să se poată demonstra că nu eram copt pentru o muncă de răspundere. La adunările noastre de producţie, aşa-numitele volante, eram în fiecare luni făcut cu ou şi cu oţet. Eram adică profan în ale ziaristicii, nu cunoşteam gramatica, nu se ştia cum de-am putut obţine o diplomă de studii, eram un încurcă-lume”.
Covalciuc, la acea vreme, nu avea apartament în Cernăuţi şi era nevoit să locuiască la ţară, Satul de baştină, unde se afla casa părintească, era situat la o distanţă de circa 30 kilometri de centrul regional. De fiecare dată se scula cu noaptea în cap şi pornea spre şoseaua, care leagă această localitate de vechea capitală a Bucovinei istorice. Despre trecutele vremuri îşi aminteşte în scrierile sale: „Şi cum puneam un material gata dactilografiat pe masa secretarului responsabil, se aprindea redacţia. După ce înlocuia cuvintele cu ceea ce-i trăsnea lui prin cap şi făcea materialul negru, alerga la redactorul-şef, strigând şi ameninţând, ca şi cum aş fi comis cine ştie ce crimă că am scris aşa cum am scris. Clocoteam de obidă, înţelegând că nu prin scris trebuia să fiu în permanenţă mustrat, ci că mi se creau toate „premisele” de a pleca de bună voie din acel viespar”.
„Acestui testament, ce va rămâne,/ Îi trebuie un adevăr curat:/ Că eu, pe omul patriei române,/ În tot ce am făcut, nu l-am uitat”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com