Ce-i care-l cunosc pe Mircea Lutic numai din cărţile sale şi din versurile apărute prin publicaţiile literare vor fi frumos surprinşi să afle că anul acesta cunoscutul om de cultură bucovinean, afirmat pe mai multe planuri în creaţia literară a întregului areal românesc, a împlinit vârsta de 75 de ani, fapt ce nu a diminuat cu nimic intuiţia, imaginaţia şi puterea de convingere a talentului său.
Pentru noi, contemporanii şi conaţionalii săi de pe ambele maluri ale Prutului, sărbătorirea poetului n-a fost doar un eveniment particular, ci şi un bun prilej de a ne întări convingerea că admirabila pleiadă a scriitorilor bucovineni îşi păstrează nealterată întreaga profunzime şi combativitate întru continuarea şi desăvârşirea tuturor idealurilor spiritualităţii autohtone.
Excelent cunoscător şi interpret al limbii, scrierile lui Mircea Lutic aduc o nouă savoare şi prospeţime în poezia română de azi, arta sa poetică putând fi luată ca model de mulţi dintre tinerii poetaştri de la Centru, din păcate, păguboşi importatori de găselniţe occidentale fără nici o aderenţă la valorile poporului nostru.
Rămânând credincios rădăcinilor acestui pământ legendar, Mircea Lutic ştie să-şi împlinească permanent indiscutabila sa vocaţie literară, împărtăşindu-se totodată din aromele moderne valabile ale culturii universale. Astfel, versul său devine un fericit produs omogen al tradiţiei şi inovaţiei literare. E de netăgăduit faptul că nu ne putem impune în iarmarocul literar cosmopolit al bătrânului continent cu imitaţii searbede, ci numai şi numai cu creaţii care să exprime cu sinceritate autenticitatea sufletului românesc. Este ceea ce face Mircea Lutic în versurile sale şi în întreaga sa activitate literară şi de om al cetăţii.
VISTIERNIC NEMORŢII
Întru faţa Ta tot genunchiul se-nchină
Cu speranţe-n înalta-Ţi făgăduinţă,
Apururea izvorâtor de lumină,
În care noemele sacre se-mplină
Prin smeritoarea omului pocăinţă.
Ctitoritor prin graţie, ridicat-ai
Făptura din lut şi ai nălţat-o în slavă,
În cugete pus-ai sorginţi de izbavă,
Prin porunca iubirii viaţa schimbat-ai,
Redându-i fiinţei respir de evlavă.
Domn al păcii şi-al jertfei de mântuire,
Vistiernic nemorţii, logodnic ceresc
Gemănând absolutul în dublă fire,
În Tine veşniciile sălăşluiesc.
LUCRARE A SINELUI
Faptă a faptelor tale eşti,
Lucrare a sinelui în sine.
Bucuria vieţii e când trudeşti
Şi în sârg te înalţi pe tine.
Laudă mai presus de toate
E să te ţii frunte-n fapte, mereu…
Făptuitoru-şi face cetate
În hotarele lui Dumnezeu.
Cu fapta să te duci la culcare,
În ea să te trezeşti dimineaţa
Şi să te dai afund ca-ntr-o mare…
Trăită-n vid, fiinţa sens n-are,
Nici empirie măsurătoare
Şi fără temei ontic e viaţa.
PÂNĂ LA PLINIREA CRUGULUI
Iată şi vremea când oamenii sunt mai rari
Decât aurul strecurat, de Ofir.
Cuprinsu-ntreg dintre zenit şi nadir
E împânzit de-o urdie de gheşeftari.
Lumea dă pururea din hăţiş în hăţiş,
Cu sine într-un necontenit război…
Să fim oare în preajma zilei de-apoi?..
Dar cedrii cei veşnici nu cad în noroi
Şi balaurul nu iese din ascunziş.
Nici toiagul încă nu odrăsleşte,
Lumina Domnului nu e foc arzător,
Orbilor Cartea nu le năzăreşte
Şi ziua a opta mai zăboveşte
Pân-la plinirea crugului hotărâtor.
MIŞCARE OLONOMĂ
Viaţă divină pe alese inuri plinită,
Râurind balsamuri dumnezeieşti peste lume,
Chezaş de încetăţenire înnemurită,
Cu nevăzutele în ipostaze şi nume.
Faţa icoanei către muritori e întoarsă –
Nex în vernis între fiinţător şi fiinţă.
Prin tâlcul ei haric, întăritor de credinţă,
Graţia cerurilor din belşug se revarsă.
Mişcare-olonomă întru tăinuite sfere:
Înălţare în infern, în paradis cădere,
Citire în rune şi-n încă nescrise pagini –
Zugrăviri cu sufletul în simboluri-imagini,
Ce un sens de viaţă în toatele toate aşternu-l…
Iconografia sacră-ntruchipează eternul.
SUB ARIPA DUHULUI ABSOLUT
Sfinţenia revigorează firea,
Transformă cronospaţiul prin har.
Punând de-a pururi în drept nemurirea,
Dă universului sens unitar.
Vizual, sacrul trăieşte-n icoană,
Teologic respiră în lucori
Şi viersuieşte nelumeşti candori –
În vernisuri întrupată osană.
Zugravul lucrează în nevăzut,
Dibuind un transcendent fără de zări,
Sârgul lui e din veac şi n-are sfârşit.
Din primordiul vieţii blagoslovit,
Închipuie efigii şi arătări
Sub aripa Duhului Absolut.
FIGURAŢIE A FRUMUSEŢII
Irizare de prour într-un simbolism liturgic,
Deveghind lumii un patrimoniu de îngeri vegheat,
Deschis spre pristolul luminat demiurgic
În timpul de aur deapururea neîncheat.
Figuraţie a frumuseţii din veac, depline,
Al lumii mirene înviitorit decinte,
Imagine pământeană a sacrelor mume,
Revelare în vernis a minunilor sfinte,
Chip al chipurilor, tainice semne şi nume –
Inestimabilă comoară a vieţii creştine.
Icoană, martiră numenită-n foc şi sânge,
Viaţă-ntru vecii de veci, înzugrăvită pios,
În apele tale Duhul cel Sfânt se răsfrânge
Şi, scăldându-ne-n ele, ne botezăm în Hristos.
ALLA MORTE CORRERE
Fiecare se trăieşte pe sine
În timpul de Dumnezeu hărăzit
Şi dat i-i în semeni să-şi înlumine
Văleatul său scurt, în lume-mplinit.
“In vivere – alla morte correre”*,
Zice divinul Dante-n vers sacru.
Când dibuie fiinţa-n nevedere,
Omul însuşi e un simulacru.
Cadavru viu, întru vid amintire,
Spectacol de viaţă total ratat,
Dezacord între făptură şi fire,
Negare a tâlcului augurat…
Să fii, prin trăire, inapt de moarte –
Iată chemarea rostită de soarte.
___________
*“Viaţa – alergare spre moarte” (ital.).
REAFLÂNDU-ŞI CONSUBSTANŢA…
Cuvântul evanghelic, cu noime-ndumnezeite, –
Drum ce duce de la har la virtuţi sfinţitoare –
Radiază eteric, printr-o graţie-figurare,
Emanaţii de faptele sfinţilor chezăşuite.
Prin el, emotivitatea se-nveşmântă-n credinţă,
Misticul devine certitudine şi convingere:
Viaţa întru veci nu e nicidecum doar făgăduinţă
Şi moartea-i dăinuire sempiternă, nu stingere.
Omul încreat, din oglindă a necreatului,
În necreat se preface, ca parte din prour a sa,
Cu Ziditorul a tot şi a toate întru asemenea…
Reaflându-şi consubstanţa în Logosul neamurgit
Şi aşteptând împlinirea deobşte a leatului,
În fiecare frate vede un Dumnezeu împlinit.
LITURGISIRE CU ÎNGERII
Ofrandă-ntemeietoare în naltele sfere,
Viziunea liturgică a tainei de veci, în culori,
Icoana deschide porţile în nevedere
Şi aduce-n aievea neînchipuite splendori.
Simbioză a însemnului şi a prezenţei,
Ea crestează-n răbojul eternităţii sorocul,
Dă corp şi respir de înminunări aparenţei
Şi îndumnezeieşte întru deapururea locul.
Credincioşii i-aduc întreit sfântă cântare,
Liturgisind cu îngerii într-un hieratic cor
Şi întâmpinând în pânze divine înfăţişări.
Când cu buzele-atinge inul ei, fiecare
Simte dulceaţa unor nepământeşti dezmierdări
Şi duhul de viaţă din ele-ntruna izvorâtor.
Viorel DINESCU,
scriitor. Galaţi, România