Frumuseţea portului popular din această veche aşezare românească, numită Voloca, a izvorât din mii de gânduri, a fericit şiruri de vieţi. Acest port vine din cele mai vechi timpuri şi spre fericire s-a păstrat până-n zilele noastre. Să facem astăzi un mic popas în acest sat, situat nu departe de Codrii Cosminului, sat cu un relief deosebit de pitoresc, cu dealuri, văi, lunci şi cu gospodari harnici, care ţin nespus de mult la tradiţia neamului, inclusiv la costumul naţional.
Am trecut pragul casei câtorva meşteri şi meşteriţe, care cu atâta iscusinţă mânuiesc acul, făcând adevărate minuni. Mai întâi am bătut la ușa domnului Ion PENTELEICIUC, un bun cojocar, care deşi are o vârstă mai înaintată, nu poate sta degeaba, având dorinţa de a mai face ceva deosebit de frumos. Domnul Ion se trage dintr-o familie de buni gospodari, care întotdeauna au pus preţ pe muncă, sârguinţă, migală. Din fragedă copilărie a ştiut ce înseamnă lucrul în gospodărie, ce importanţă are hărnicia omului. Pe lângă grija faţă de fraţi, zilnic se străduia să meşterească ceva, să mănuiască acul, să lucreze pielea de oaie. Bundiţe sau lebicuri, cum le zic la Voloca, cojoace de toate felurile, căciuli negre sau brumării de miel – toate acestea ştie să le confecţioneze domnul Ion, subliniind că deosebit de important e să ai croi bun şi să lucrezi cu suflet. Dacă nu pui suflet în ceea ce faci, costumul sau căciula n-o să aibă farmec, a mai adăugat domnul Penteleiciuc, care îşi aminteşte că pe timpuri pentru costumul tradiţional ca materie primă se foloseau ţesăturile de casă, lucrate manual din fire de lână, cânepă, in, bumbac, mătase – „borangic”, care, de asemenea, se pregăteau în condiţii casnice. Tehnica de croială a domnului Ion este un secret moştenit şi bine păstrat în familie. O bundiţă croită şi brodată de domnul Ion merită să fie păstrată în muzeele satului. Sunt convinsă, stimaţi cititori, că şi dumneavoastră aţi dori să aveţi o astfel de bundiţă frumoasă în garderobă. E din piele de miel, brodată cu mărgele, pe la margini vedem o garnitură de blană tot de miel. O adevărată splendoare!..
În duminici, sărbători, la nunţi vedem mai cu seamă fetele, tinerele neveste îmbrăcate în haine naţionale. Cămaşa volocencelor se deosebeşte prin bogăţie de culori, e cusută cu mărgele, cu dantelă de culoare portocalie pe la mânece şi poale. Deosebit de frumoasă e şi catrinţa.
Am bătut și la uşa unei alte meşteriţe neîntrecute în ceea ce se numeşte cusutul cămăşilor populare şi ţesutul catrinţelor. E vorba de Grapina UNCIULENCO. Dumneaei afirmă că toată zestrea pe care o are şi acum în casa cea mare a fost lăsată de bunicii, părinţii ei. Mama a ţinut nespus de mult la tradiţii, la obiceiuri, la tezaurul nostru folcloric. Îi era foarte drag costumul popular. Din păcate, acum nici chiar femeile nu-l îmbracă deseori, doar de zile mari – de Paşti, la hram, la nunţi şi alte sărbători. Despre dragostea faţă de portul naţional pe care o poartă în suflet doamna Grapina, ne-am convins când am văzut catrinţele şi cămăşile pe care meşteriţa le brodează zile şi nopţi la rând. Doamna Grapina ne-a mărturisit că pe timpuri nu era acceptată copierea motivelor ornamentale de pe costumul altei persoane. Fiecare fată trebuia să-şi creeze propriul costum de sărbătoare, el trebuia să corespundă firii omului, să armonizeze cu ţinuta lui, cu culoarea ochilor şi a părului, cu vârsta şi locul în societate. „Doamne ajută şi pe viitor!”, i-am spus meşteriţei ospitaliere, care cu zâmbet şi privire senină ne-a petrecut până la poartă.
E o adevărată artă şi încinsul. Totul trebuie să fie simetric, brâul să stea bine, să nu strângă prea tare mijlocul, dar şi să nu fie prea slab. Nu fiecare poate face lucrul acesta. De obicei, la încinsul fetelor sau tinerelor neveste, a nunilor mari este invitată doamna Maria CEUCĂ. Să trecem şi pe la ea. Era zi de lucru, dar poate ne-a iertat că i-am furat niţel din timp…
Doamna Maria este mândră că s-a născut în satul Voloca pe Derelui, sat vestit cu oamenii săi harnici, talentaţi şi omenoși. Pe timpuri, aici, mai ales vara, când era vreo sărbătoare, orchestra populară cânta de pe la amiază, iar locuitorii satului de la mic la mare se prindeau în horă. Nu avea loc nici o sărbătoare fără cântec, joc şi voie bună. Iar cei adunaţi toţi erau îmbrăcaţi în haine naţionale. Nunţile din Voloca sunt deosebite, în special pentru faptul că, naşele, soacrele mari, sfaştile, druştele sunt îmbrăcate în costume naţionale. Doamna Maria, deseori este chemată, practic în fiece duminică, să ajute la încins, adică la îmbrăcatul costumului. O vorbă spune că haina îl face pe om, dar în cazul dat am adăuga, că haina naţională îl face pe bucovineanul nostru gospodar, iar pe bucovineancă – gospodină. Catrinţa sau prigitoarea se pune deasupra cămăşii, acoperind corpul de la brâu spre poale. Este confecţionată dintr-o ţesătură de lână în 4 iţe, de formă dreptunghiulară, suprapunându-se în faţă parte peste parte. Fonul catrinţei este negru, în faţă decorată cu mărgele. Pe sub catrinţă femeile se încing cu brâu, iar peste catrinţă pun frânghii.
Tot ce-am avut, ce avem mai scump şi specific neamului nostru românesc sunt creaţiile populare venite din sufletul curat ca lacrima. E o veche tradiţie de a îmbrăca şi păstra portul naţional românesc, originea căruia începe din serile lungi de iarnă, când toţi ai casei se strângeau la gura sobei pentru a o asculta pe bunica, depănând firul unui basm fără de sfârşit.
Dumnezeu să le dea sănătate şi ani mulţi acestor oameni, de la care cred că va deprinde şi tineretul acest meşteşug, datorită căruia portul popular din Bucovina, inclusiv şi cel de la Voloca, a facut inconjurul lumii cu diverse ocazii şi peste tot a fost admirat.
Costumul popular din Voloca – etalonul frumuseții
