„Spre regret, la noi, în nordul Bucovinei, la fel cum se întâmplă pretutindeni în spațiul postsovietic, dar, după cum se vede, și în Patria istorică a scăzut catastrofal interesul pentru literatură, în general, și pentru cea națională (în cazul de față pentru cea română), în special. Dacă în această epocă a videoculturii, a „analfabetismului TV”, după cum constata Adrian Dinu Rachieru, până și „autorul Luceafărului” e amenințat de un pericol real: cel al necitirii, ce să vorbim despre un autor ca mine, care atât de tardiv a început să bată la „geamurile” închise sau la „oberlihturile” semideschise ale inimilor unor cititori nord-bucovineni, preocupați mai mult de câștigarea unei bucăți de pâine (unii) sau de procurarea unor microbuzuri, limuzine și ridicarea unor vile fastuoase (alții). Să fiu sincer până la capăt, îmi pare foarte rău că nu mi-am început activitatea literară în anii tinereții când publicul cititor era mai setos de lectură și punea mai mult preț pe valorile spirituale decât pe cele materiale. În orice caz, așa părea că stau lucrurile la prima vedere. Asta-i una la mână. A doua, la fel de esențială: viața literară nord-bucovineană abia vegetează și noi, literații, aducem la cunoștința cititorilor că ea, totuși, există de vreo două sau trei ori pe an (cel puțin aceasta e situația până acum)…“
Grigore CRIGAN
În acest ceas de Florar, în toiul său cel mai năvalnic, cu pomii doldora de lamură albă – un însemn al mănoșiei pământului, dar și o făgăduință de belșug, într-o dumnezeiască auroră de zămislire, – scriitorul și traducătorul Grigore CRIGAN rotunjește 75 de ani. Este o vârstă a auspiciilor pertinente, semnificată de logodirea celor două însemne numerologice: șapte (cifra ctitoriei universale și sfintelor taine creștine) și cinci (cifra elementelor primordiale ale zidirii dumnezeiești și ale Deuteronomului moiseic), purtătoare de bine și noroc. Și cum jubileele impun neapărat, într-o tradițională atmosferă de bilanț, vom încerca să facem un excurs de om și de literat al omagiatului – floare cusută în veșmântul dumnezeirii, cum a numit Lucian Blaga omul înzestrat cu harul artistic.
Originar din Tărăsăuții Noua Suliței, străveche localitate de distinși gospodari, de atestări de cronicile moldave, coborât dintr-o zonă de profundă culturalitate, intens populată de o multitudine de talente în cele mai diverse domenii, în trecut și în prezent, Grigore Crigan s-a aventurat în lumea literelor încercat de mari răspunderi față de înaintașii care i-au asigurat, material și spiritual, posibilitatea acestei anevoioase, riscante, dar nobile escapade.
După absolvirea Facultății de Filologie a Universității Cernăuțene, unde i-a avut drept camarazi de studii pe mulți viitori fruntași ai culturii din nordul Bucovinei, el s-a angajat în munca de corector și de traducător la versiunea românească a ziarului regional, îndeplinind ani la rând o muncă de rutină. De perioada aceea și țin, de fapt, începuturile literare ale viitorului scriitor. Anume atunci apar în gazeta locală primele articole semnate de el, primele poezii (căci a început ca poet) și primele ispite în proză. Țin minte cu câtă bucurie am citit, în unul din numere, o modestă povestioară, cu un titlu fără pretenții, semnată de Grigore Crigan. Este vorba de nuvela „Elevul”, avându-i ca protagoniști pe marele nostru Luceafăr și pe ilustrul său profesor cernăuțean Aron Pumnul. A fost, dacă nu mă înșel, prima tentativă după război, în nordul Bucovinei, de a-l reabilita, fie într-o scriere de ficțiune, pe remarcabilul dascăl al lui Eminescu, căzut în dezgrația autorităților politice (și nu numai), chipurile, pentru „zelurile naționaliste”. Ceva mai târziu a fost scrisă și nuvela istorică „Vornicul Miron” (reconstituind prin mijloace artistice un episod din viața zbuciumată a cronicarului Miron Costin), bucată, care, din motive ușor de intuit, a văzut lumina tiparului abia în anul 1994, în paginile revistei „Nistru”. Au urmat cărțile de proză „Casa cea nouă”și „De ce ne iubesc femeile”, de publicistică și intervievistică „Cea mai curată lacrimă a noastră” și „Cu sufletul pe buze” într-o fericită lucrare de sinergie cu Vasile Tărâțeanu, care atestă un condei sigur, de o modalitate originală, capabil să nareze, să refacă beletristic crâmpeie de viață autentică, în împrejurări concrete, cu discernământ și vigoare realistă, o notă particulară a prozelor sale fiind fiorul poetic, coeziunea stilistică, democratismul structurii și al limbajului. Creația lui transfigurată artistic are relevația unei vegetații de oază și necesită un tratament ca atare.
Dar imaginea ce se cuvine s-o aibă publicul despre scriitorul Grigore Crigan ar fi incompletă și deficitară, dacă nu s-ar vorbi despre aportul său în calitate de traducător. Or, prin pana lui înzestrată au trecut, luând veșmânt neaoș românesc, zeci de opere de valoare nu numai națională, ci și universală din patrimoniul literar ucrainean, rus, azer, etc., devenind astfel un nou și un apanaj al cititorului nostru. Însă cea mai realizată parte a tălmăcirilor sale o constituie operele din literatura ucraineană. I-a adus recunoașterea ca traducător romanul „Steaua vieții tale” de Oles Honcear. Despre versiunea românească a romanului „Steaua vieții tale” – cântecul de lebădă al celebrului scriitor Oles Honcear – s-ar putea scrie un studiu aparte. Ne limităm doar la considerația generală că, menținându-se la nivelul exigențelor impuse de complexa operă honciariană, traducătorul a realizat o transpunere de calitate.
Patru decenii de viață Grigore Crigan le-a consacrat presei românești din regiune. Adăugită la activitatea sa literară și publică, această osârdie îndelungată complinește eforturile unui om al trudei, care merită, fără nici o putință de tăgadă, atât elogiul, cât și recunoștința noastră.
Mircea LUTIC,
scriitor, laureat al Premiului internațional „Ivan Franko” și al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române