Reacţia României la Legea educaţiei, adoptată de Parlamentul ucrainean, dar încă nu semnată de Preşedintele ţării, a trezit un val de discuţii pe ambele părţi ale frontierei ucraineano-române. Prezintă interes articolul „Bucureştiul s-a supărat din cauza limbii. Cum poate fi evitată cearta mare cu românii”, semnat de Artem Filipenko şi publicat în ziarul de la Kiev „Delovaia stoliţa”. Iată unele pasaje semnificative, selectate din articol.
Reacţia conducerii României la Legea Ucrainei „Cu privire la învăţământ”, adoptată recent, ilustrează elocvent cât de complicate şi şubrede sunt relaţiile noastre cu vecinii din vest şi cât de uşor poate fi pus în pericol totul de a fost bun şi creat în ultimii câţiva ani.
Nu cu mult înainte de decizia declarată de Iohannis, la şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului parlamentarii români au adoptat în unanim declaraţia, în care şi-au manifestat îngrijorarea în legătură cu noua lege. S-a decis ca de urgenţă să fie trimisă la Kiev o delegaţie a deputaţilor şi senatorilor României pentru a se întâlni cu parlamentarii ucraineni.
Şi Parlamentul român, şi Preşedintele român speră să-l convingă pe Petro Poroşenko să supună vetoului legea respectivă şi ca ea să fie revăzută. Pretenţiile principale se referă la articolul 7 – despre limba de predare.
România nu este unica ţară care a reacţionat negativ la noile modificări în legislaţia ucraineană. A făcut o declaraţie drastică şi Parlamentul ungar. Dacă poziţia Ungariei poate fi oarecum ignorată, luându-se în considerare relaţiile bilaterale încordate, o astfel de poziţie faţă de România nicidecum nu poate fi numită constructivă. Bucureştiul reacţionează foarte dureros la tot ce se referă la diaspora română de peste hotare.
Oficial în Ucraina trăiesc 150 mii de români, dar România îi trece la minoritatea română şi pe cei 250 mii de moldoveni. În rezultat se primeşte o cifră impunătoare de 400 de mii, adică unul la o sută de cetăţeni ucrainenei. Pentru comparaţie: diaspora ucraineană din România numără 50 mii persoane la populaţia de 20 milioane, adică unul la 400.
Ar fi simplu de tot să fie ignorate asemenea declaraţii, ori să se spună cu fermitate că acestea sunt chestiunile noastre interne şi la bun să se amestece cineva în ele. Posibil că majoritatea politicienilor ucraineni vor alege anume o astfel de tactică, întrecându-se cine e mai patriot şi cine îşi iubeşte mai mult Patria.
Dar există unele pricini, când ni se cere să fim mai precauţi şi mai responsabili pentru cele spuse.
Prima ţine de politică. Ţinând cont de declaraţiile lui Petro Poroşenko, visul de a adera la Alianţa Nord-Atlantică trebuie să ia locul visului privind regimul fără de vize, care a fost realizat, şi să devină o nouă idee naţională. Dar anume Bucureştiul se arată a fi foarte activ la promovarea politicii NATO în regiunea Mării Negre şi real poate pretinde la rolul de avocat al Ucrainei în Alianţă. În afară de aceasta, chiar de la începutul agresiunii ruse România atât cu cuvântul, cât şi cu faptele susţine ţara noastră. Şi în ultimii trei ani se observă o dinamică pozitivă în relaţiile ucraineano-române, care ar fi de dorit să o menţinem.
A doua ţine de domeniul dreptului. Partea română consideră că Ucraina a încălcat normele Tratatului de bază de bună vecinătate şi colaborare. Şi aici, din păcate, e greu să discutăm. Drepturilor minorităţilor naţionale îi este consacrat articolul 13, cel mai amplu şi conţine 13 puncte. Punctul 5 sună astfel: „Părţile Contractante vor crea pentru persoanele, care aparţin de minoritatea ucraineană din România şi de minoritatea română din Ucraina, condiţii egale pentru însuşirea de către ei a limbii materne. Părţile Contractante confirmă că persoanele sus amintite au dreptul la obţinerea studiilor în limba maternă în numărul necesar de şcoli şi la instituţiile de învăţământ speciale şi de stat, aflate geografic în locurile populate de minorităţile respective”.
E momentul potrivit pentru a aminti şi de lecţiile „crizei lingvistice”.
Prima lecţie: Ucraina, pentru a câta oară, a călcat pe una şi aceiaşi greblă. Nu ştiu de ce, dar aceasta devine o tradiţie naţională. Cauza – lipsa comunicării între parlament şi guvern, în special cu MAE, care în prezent este nevoit să dirijeze situaţia. Doar se putea recurge la consultările diplomaţilor, putea fi studiată baza contractuală, înţelese poziţiile slabe. Dacă e să apreciem situaţia după reacţia vecinilor, atunci vom constata că toate aceasta au loc numai din cauza că am crezut ca de obicei: „Dar poate cumva va trece”. Pe viitor comunicările strategice nu trebuie neglijate, căci ne va costa scump.
Din prima lecţie reiese şi a doua. Trebuie să avem o perspectivă a relaţiilor bilaterale, o concepţie strategică, să înţelegem interesul naţional. Toate acestea ne lipsesc cu desăvârşire. Şi nu numai faţă de România, ci şi faţă de celelalte ţări.
Lecţia a treia. Mecanismul de stat lucrează foarte rău. Nu este un secret şi nici o descoperire.
A patra lecţie ţine de domeniul practicii. Trebuie să învăţăm, chiar de la români, cum se lucrează cu diaspora.
Vasile Carlașciuc