La 26 de ani, Eugen s-a trezit bogat. Primise în dar o sumă frumuşică de bani şi casa cu toată agoniseala de o viaţă de la cea mai scumpă naşă de botez, o prietenă bună a mamei sale. Naşa n-a avut copii şi nici rude care să aibă grijă de ea la bătrâneţe. Când a murit, au înmormântat-o părinţii lui Eugen. Economist cu studii în regulă, tânăr, bogat şi talentat, după absolvirea facultăţii, s-a angajat la o întreprindere din oraş. Acolo a întâlnit-o pe Jana, o frumuseţe de fată care avea personalitate şi de care s-a îndrăgostit nebuneşte. După aproape un an, s-au căsătorit şi au hotărât să treacă cu traiul în sat, în casa dăruită de răposata naşă. La câteva luni după nuntă, s-a născut Maricica, o fetiţă superbă. În anul următor, tânăra familie a hotărât să-şi construiască o casă nouă şi să o dărâme pe cea veche. Având parale, nu le-a fost greu să ridice o casă mare şi frumoasă, cum nu mai era alta in sat.
Viaţa le mergea din plin. Când s-a început privatizarea terenurilor agricole, au hotărât să înfiinţeze o gospodărie ţărănească. S-au documentat, au calculat, au analizat şi au pornit afacerea. În primii ani, au fost în minus, apoi veniturile au venit de la livadă, de la sfecla de zahăr. Munceau mult şi din greu, dar aveau în schimb de toate. Unii săteni îi priveau cu zaviste, alţii cu invidie albă. Cine putea şti sau gândi că Jana va lăsa într-o zi şi casa, şi afacerea şi va pleca în Italia?! (La acea vreme, Maricica avea 17 ani). Rugăminţile soţului de a rămâne acasă nu au putut-o întoarce din drum:
– Simt eu, scumpa mea, că o să te pierd. Mi-i teamă să nu te ademenească vreun italian.
– Să nu ai nicio grijă. O să-mi păstrez capul pe umeri. Ce, parcă nu mă cunoşti? Ştiu să-mi controlez sentimentele, emoţiile. Şi, la urma urmei, nu mă duc să fac dragoste, mă duc să câştig mai uşor banul. Nu vezi aici cât trebuie să muncim pentru o mie de euro.
Şi a plecat la Roma într-o zi cenuşie şi friguroasă de toamnă.
Vorbele spuneau una, dar sufletul şi ochii – altceva
Era adevărat. Cu toată frumuseţea ei, în cei aproape 20 de ani de căsnicie, Jana a fost o soţie fidelă, nu-şi înşelase niciodată soţul. Nu avea gând să-l înşele nici departe de casă. Îşi telefonau foarte des, trimitea toţi banii acasă. Aşa a trecut un an. Când a făcut cunoştinţă cu Antonio, nepotul femeii de care îngrijea, i-a spus că are o familie frumoasă, că îşi iubeşte soţul. Bărbatul se îndrăgostise de ea de la prima vedere, dar s-a arătat înţelegător şi i-a spus că i-ar face plăcere doar să iasă din când în când cu el la plimbare. Antonio avea 48 de ani, iar Jana – 41. Era singur. Deţinea un apartament foarte drăguţ în unul dintre cele mai elegante cartiere ale Romei. Lucrase în funcţie de creator de modă şi fusese de fapt un gigolo foarte scump. La momentul când a cunoscut-o pe Jana, pusese punct acelei activităţi tumultoase, se ocupa de pictură, design interior. În duminica în care a scos-o la plimbare, Jana a simţit cum o inundă un val de căldură. Şi aşa, inima începea să-i tresară ori de câte ori se întâlneau. Se simţea ca o adolescentă îndrăgostită la începutul unei frumoase poveşti de dragoste.
Cine ar fi crezut că veacul lui Antonio va fi atât de scurt! A murit exact la trei ani după moartea lui Eugen şi a fost aşezat în cimitir alături de el. Aşa a rămas Jana cea frumoasă, cu o casă arătoasă în sat, cu un apartament elegant în centrul Romei şi cu un suflet pustiit peste care durerea apasă ca o piatră de moară.
O atracţie irezistibilă venea din partea lui Antonio. În sufletul ei renăscuse acel ceva ce îi dădea curaj şi o făcea fericită. Cu toate astea, timp de vreo jumătate de an, au fost doar nişte prieteni buni şi nimic mai mult. Într-o zi de sâmbătă, Antonio a invitat-o la el acasă. A acceptat. Impresionată de gustul rafinat cu care erau amenajate camerele, Jana a încercat să se gândească la ceea ce se întâmplă şi ce va însemna asta pentru căsnicia ei. Dar după ce au servit puţină şampanie, s-a lăsat sărutată şi purtată în braţe până în dormitorul lui. Ce a urmat, vă daţi seama şi dumneavoastră. Iubirea plutea prin cameră. La un moment dat, femeia s-a pomenit plângând. Încerca cu vorba să-i explice bărbatului că nu trebuia să facă asta, dar sufletul şi ochii spuneau altceva. Aşa au început nopţile de dragoste, care se repetau la fiecare sfârşit de săptămână. Se întâlneau de aproape un an, dar se simţeau de parcă ar fi fost împreună de o viaţă, se descopereau în fiecare zi. Antonio era frumos şi devenise numai al ei.
Jana, răsfăţată
ca o regină, Eugen,
tot mai singur
Acasă, Eugen se ofilea. După felul cum Jana îi vorbea la telefon, după visurile pe care le avea, a înţeles că soţia lui s-a dat în braţele altuia. În timp ce Jana se simţea răsfăţată ca o regină, el se simţea tot mai singur, mereu într-o stare de nervozitate. I se părea că şi Maricica, care îşi făcea studiile în România, a uitat de el. Mânca tot mai prost, nu dormea nopţile. Simţea nevoia ca cineva să-l asculte, să-l înţeleagă, să-i ofere căldura sufletească după care tânjea. Prea multă suferinţă şi nelinişte se adunase în sufletul lui. Într-un amurg de toamnă, inima a cedat. Ziua înmormântării a fost una sfântă – Înălţarea Sfintei Cruci. Preotul a amintit despre destrămarea familiilor, despre credinţa, dragostea şi faptele bune ale răposatului. Din biserică, uniţi în durere, mergeau în urma sicriului părinţii şi fiica Maricica. Jana nu a venit la înmormântare, motivând că nu avea actele în regulă. De atunci, fiica s-a supărat pe ea. A plecat în Statele Unite, rupând orice legătură cu maică-sa.
Antonio a murit exact la trei ani
Peste un an, de durere, s-au stins unul după altul şi părinţii lui Eugen. Jana, mai stilată şi mai elegantă decât o ştia satul, a revenit acasă cu Antonio. Italianul s-a dovedit a fi foarte sociabil, a demonstrat că este şi bun gospodar. După ce a adus în ordine perfectă curtea, a făcut reparaţii la casă, cum nu mai văzuse satul, atât în interior, cât şi în exterior. În câteva luni, casa Janei a devenit din nou cea mai frumoasă casă din sat. Ea le spunea tuturor că va fi o casă de vacanţă, dar lui Antonio atât de mult i-au plăcut locurile şi oamenii, încât a hotărât să rămână pentru tot restul vieţii aici, la baştina Janei. Satul l-a primit cu bunăvoinţă. Oamenii îl iubeau, oricine avea plăcere să stea de vorbă cu el, pentru că era de felul lui calm, chibzuit şi agreabil.
Rupea bine româneşte şi avea simţul umorului. Cu Jana duceau o viaţă tihnită şi se bucurau de fiecare zi trăită. Dar fericirea n-a ţinut mult. Cine ar fi crezut că veacul lui Antonio va fi atât de scurt! A murit exact la trei ani după moartea lui Eugen şi a fost aşezat în cimitir alături de el. Aşa a rămas Jana cea frumoasă, cu o casă arătoasă în sat, cu un apartament elegant în centrul Romei şi cu un suflet pustiit peste care durerea apasă ca o piatră de moară.