Poet, prozator și gazetar, Mihail Eminescu a fost în primul rând un mare român, un patriot cum puțini erau în vremea lui și chiar mai puțini sunt în prezent. Socotit naționalist de unii, chiar ultranaționalist de alții, el și-a iubit țara și poporul mai mult decât pe sine, lor dăruindu-le o mare parte din gândirea sa impresionantă, care avea să declanșeze după moartea lui numeroase discuții și controverse.
Patriot desăvârșit, marele bard al poeziei românești se va apleca cu venerație asupra trecutului glorios al poporului din care făcea parte, căruia i-a consacrat opere nemuritoare. Acestea stau mărturie dragostei nețărmurite pentru strămoșii săi, ca un elogiu oferit din inimă celor care s-au jertfit pentru apărarea identității naționale, a libertății, limbii și credinței neamului românesc.
Mitologia dacică îl va pasiona pe poet, care îi va acorda câteva poeme memorabile între care cele mai cunoscute sunt: „Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Strigoii”, „Decebal”, „Venere și Madonă,” etc. Cel mai remarcabil dintre ele este desigur „Memento Mori”, o adevărată epopee lirică a mitului dacic transpus peste istoria lumii, redată de poet de la creație până la sfârșitul ei, cu puternice reverberații patriotice și naționale, dar în același timp cu o profundă filozofie despre viață și destinul lumii, marcată și de gândirea kantiană de care era influențat.
Poemul începe cu o prefigurare a lumii în care trăim, o lume supusă răului încă de la creație, destin care va jalona întreaga ei evoluție și în final o va duce la pieire.
„N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?/ Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?/ Toate au trecut pe lume numai răul a rămas./ O, acele uriașe, însă mute piramide/Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite/ Câte-au mai văzut și ele, ce-ar vorbi d-ar avea glas”.
De la vechile civilizații ale Babilonului și Sumerului cu ridicarea și decăderea lor puse pe seama răutății lumii, a plăcerilor în care au trăit mai marii acelor Imperii, poetul trece la o altă mare civilizație care a creionat istoria omenirii, Egiptul, pentru care Nilul înseamnă viață, de aceea îi va dedica un loc la fel de important ca vechilor piramide, mormânt al regilor din vechime. Tot răul este cel care va distruge și această mare civilizație lăsând în urmă ruine și făcând-o vulnerabilă în fața beduinilor care o vor cuceri: „Memfis, Theba, țara-ntreagă, coperită-i de ruine,/ Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine”.
Urmează Palestina, cu locurile ei sfinte care amintesc de regii Iudeei, între care David și Solomon. Amintirea ei fascinează imaginația poetului care, pomenind de faptele lor mărețe, nu uită să amintească de căderea Templului din Ierusalim, vestita cetate a Sionului și drumul pribegiei pe care îl vor lua evreii: „Și popor și regi și preoți îngropați-s sub ruine/ Pe Sion templul se sparge nici un arc nu se mai ține…”
Epopeea omenirii se continuă cu o nouă civilizație, cea a Greciei antice, care se va ridica din mare cu zeii și eroii ei și va domina o vreme istoria lumii. Dar, cum nimic nu este veșnic, nici măcar Orfeu cu miturile lui nu o va salva, astfel că străvechiul poet și muzician va trebui să se mulțumească să cânte decăderea elenilor cu gândirea și miturile ei.
„De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/ Și cu-albastrele ei brațe țărmi-i mângâie-n zadar”.
Repetabilitatea istoriei continuă, astfel că și acele vechi civilizații care s-au perindat una după alta vor dispărea în negurile istoriei pentru a face față uneia mai mari și mai puternice: „Și atunci apare Roma în uimita omenire”.
În antiteză cu acea Romă cu împărați ce stau pe tron cu trepte multe, o împărăție care a cuprins în ea mulțime de popoare și de țări bogate, a căror regi înfrânți și umiliți abia așteaptă să se răzbune, poetul ne prezintă o altă lume pe care o descrie în culori mirifice, asemuind-o Grădinii Edenului Ceresc. Pământ al Dochiei străbune, regină, zeiță și zână, acest spațiu minunat și pur este descris de poet în nenumărate versuri prin care îi zugrăvește frumusețile de vis, cu munții, câmpiile și apele sale, care se scurg în fluviul care o scaldă pe prințesă, în a cărui ape se oglindește, creând impresia că, uitându-te în fluviu pari a te uita la cer. Este atâta splendoare și atâta mister în această nouă țară în care poetul călătorește cu imaginația, încât va concluziona singur, fără a mai fi nevoie de interpretări: „Acesta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăție;/ Într-un loc e zi eternă sara-n altul vecinicie,/ Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai”.
În viziunea eminesciană acea lume de vis este însăși raiul pregătit pentru un popor nobil și viteaz a cărui eroi vor fi răsplătiți cu viața veșnică pentru faptele lor mărețe. Pe acel pământ sacru se află un munte uriaș a cărui dimensiuni sunt exagerate în mod voit de poet care îl folosește simbolic pentru a face astfel legătura prin el cu lumea locuită de zei. Muntele eminescian devine puntea de trecere între Cer și Pământ, folosit de zei pentru a călători la oamenii săi credincioși, dar și de „Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei/ După moarte vin în șiruri luminoase ce învie/ Vin din poarta răsăririi care-i poarta de la rai”.
Prin această analogie extraordinară, poetul creează o similitudine între eroii Daciei și zeii care trăiesc în Cer, o definire unică a mitului zalmoxian al nemuririi. La fel de fascinantă este și trimiterea la acele porți stelare pe care puteau călători zei și oameni în condițiile în care în vremea lui știința încă nu pomenea de ele: „Zeii Daciei acolo locuiau poarta stelară/ În a oamenilor lumi scările de stânci coboară/Și în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun”.
În imaginația poetului cele două lumi separate între ele prin albastra-ntunecime sunt puse în legătură prin acel munte sacru „El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare/ Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit”.
În felul acesta pământul Daciei devine sacru, singurul loc din lume legat direct de acea lume a zeilor care se află în Cer. Un loc pur unde zeii pot păși fără teamă în lumea oamenilor, un spațiu în care se simt ca la ei acasă, mănâncă, beau și petrec în voie.
Poetul ne oferă astfel o prefigurare unică a muntelui sacru care face legătura între Dacia mitologică și lumea cerească a zeilor, cunoscut sub numele de muntele Kogaion. Iar pentru a ne înfățișa infinitatea spațiului care separă cele două lumi poetul așterne între ele soarele, identificat cu un car cu cai arzători, luna și popoarele de stele. Dincolo de lumea cosmică găsim zeii Daciei care locuiau poarta stelară prin care călătoresc în lumea oamenilor și stând pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume.
În reprezentarea fantastică a poetului găsim o adevărată magie, lumi care sunt separate, dar în același timp sunt unite simbolic prin acel munte sacru, o adevărată poarta stelară, prin care zeii pot străbate după bunul lor plac infinitatea care îi desparte de oameni, dar în același timp îi adună laolaltă. De altfel, pe muntele Ceahlău se găsește stânca Dochia, care a dat legenda cu superba prințesă a Daciei, sora regelui Decebal, transformată în acea piatră la rugămintea ei de către zeul Zamolxis pentru a nu fi luată și dusă la Roma de împăratul cuceritor al Daciei, Traian. Tot pe acel munte, socotit a fi muntele sacru al dacilor, s-ar găsi și alte stânci cu tot felul de denumiri date de popor în memoria vechilor daci, între ele una socotită a fi tronul lui Zamolxis, alta corbul lui Traian, oițele prințesei, etc. De remarcat că în fiecare an pe 6 august, când creștinii serbează schimbarea la față și apare un nor pe muntele Tabor, deasupra vârfului Toaca de pe Ceahlău apare o piramidă, adevărată poartă stelară, de care Eminescu în mod sigur știa.
Iată așadar o viziune fascinantă a acestor fenomene stranii ce se petrec în munții noștri, împletite cu vechile legende ale dacilor, unele păstrate de popor iar altele găsite în scrierile anticilor. Prin o personificare pe care doar marele geniu o putea face, pământul dacilor devine Rai Ceresc, noua Grădină a Edenului iar dacii devin singurii urmași ai lui Adam dinaintea căderii sale în păcat. Puritatea acestor locuri de vis și a oamenilor care îl locuiesc îi conferă sacralitate și îl face să fie ales atât de zei cât și de astre, care își vor găsi aici adăpost.
„Iar adesea pe când caii dorm în neagra depărtare,/Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare:/Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări,/Vine ostenit de drumuri și la masă se așează,/Aerul se aurește de-a lui față luminoasă,/Sala verde din pădure strălucește în cântări”.
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com