Duminică a doua după Învierea Domnului este Duminica Apostolului Toma, iar lunea după aceasta este numită Paștele Blajinilor. Este zi de cinstire în colectiv a memoriei celor plecați în Împărăția Cerurilor. În unele sate românești din regiunea Cernăuți Paștele Blajinilor este marcat duminica, iar în altele – a doua zi, adică luni. La cimitir se adună toată suflarea satului. La morminte sunt depuse flori și aprinse lumânări, se dă de pomană de sufletul răposaților, potrivit obiceiului creștin. De asemenea, este o datorie creștină de a-i pomeni pe înaintași.
În perioada dintre Paștele din anul trecut și Paștele din anul acesta, Comunitatea românească din regiunea Cernăuți s-a ales cu o mare pierdere irecuperabilă – au trecut pragul veșniciei câțiva fii devotați ai ei, care decenii la rând au ținut aprinsă flacăra propășirii spirituale, au servit cu devotament verbul matern – Vasile Tărâțeanu, Ilie Tudor Zegrea, Ștefan Broască și Gheorghe Gorda.
„La Masa Tăcerii ciripit de păsări orfane…”
Până a trece pe tărâmul veșniciei, Vasile Tărâțeanu și-a creat un nume de legendă. La fel ca Eminescu, Vasile Tărâțeanu, folosindu-se din plin de deschiderile aduse de democrație, a cutreierat, ca un pelerin întregul spațiu, nu numai geografic, ci și spiritual, românesc. Și oriunde poposea, se simțea ca la el acasă. Îl cunoștea, îl stima și-l onora întreaga românime. Poetul, membrul de onoare al Academiei Române, Vasile Tărâțeanu, fiind mereu în contact cu cele mai mari personalități ale neamului nostru românesc de pretutindeni, a căutat să propage scrisul românesc din nordul Bucovinei, susţinând tinerele talente. Şi nu numai pe ele. Regretatul Mircea Lutic a declarat nu o dată că Vasile Tărâţeanu „poate face mai mult decât un institut întreg”.
Ca poet și publicist, Vasile Tărâțeanu a avut onoarea și marea responsabilitate să fie redactor-șef al primului ziar independent de expresie românească din ținutul nostru – „Plai Românesc”, apoi a creat „Arcașul” și „Curierul de Cernăuți”. El a introdus în literatura română din nordul Bucovinei genul „interviu-carte”. Astfel, dialogurile lui cu poetul și publicistul Mihai Morăraș de la Chișinău, originar din Roșa Cernăuțiului, și cu prozatorul și publicistul Grigore Crigan, fiu al Tărăsăuțiului, au stat la baza a două cărți minunate. Subiectele despre destinele literare ale interlocutorilor autorului conțin și date importante despre întreaga viață spirituală românească din „dulcea Bucovină”.
Vasile Tărâțeanu ne-a dat un exemplu cum trebuie să ne cinstim înaintașii. El și-a adus aportul la editarea memoriilor și amintirilor contemporanilor despre cei doi piloni ai spiritualității românești din regiunea noastră – Vasile Levițchi și Grigore Bostan. De remarcat că însuși destinul de poet al lui Vasile Tărâțeanu îşi are începuturile la lecţiile de limba maternă în şcoala din satul său natal Sinăuţii de Jos, pe care i le-a dat profesorul şi poetul Vasile Leviţchi.
Potrivit poetului latin Ovidiu, omul de litere își creează monument pentru vecie prin scrierile sale. În cazul lui Vasile Tărâțeanu cel mai bun monument pentru el ar fi repararea casei lui Aron Pumnul de la Cernăuți și transformarea ei în Muzeul „Mihai Eminescu”. Poetul și activistul Vasile Tărâțeanu s-a încadrat cu trup și suflet în acest proiect, nereușind să-l ducă la bun sfârșit.
Afirmând că „în fiecare dintre noi dospește aluatul Ființei străbune”, poetul Vasile Tărâțeanu ne cheamă să cinstim cum se cuvine această „Ființă străbună”, „la Masa Tăcerii” unde se aude „ciripit de păsări orfane…”.
„Toamna e un post-scriptum la răvaș în care mă închin de viață lungă”
Citatul este luat dintr-o frumoasă poezie autumnală a lui Ilie Tudor Zegrea. El a părăsit această „vale a plângerii” în anotimpul său preferat – toamna. Fiorul autumnal, care a persistat chiar în poezia sa de debut, l-a însoțit toată viața. E un fior care vine din veșnicie și pe care îl simt doar creatorii de adevărate valori spirituale. Președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți, Ilie Tudor Zegrea, discipolul lui Vasile Levițchi, a fost înzestrat cu una dintre cele mai puternice voci poetice din septentrionul bucovinean în ultima jumătate de veac. Poezia l-a ademenit pe când el era încă elev la Școala din Sinăuțiul natal, publicând versuri în ziarul „Tânărul leninist” de la Chișinău. Poezia l-a însoțit și când tânărul Ilie Zegrea purta mantaua ostășească și atunci, când se angajase muncitor la Tipografia din Cernăuți. Anume de acolo Ilie Tudor Zegrea a fost chemat la Redacția emisiuni în limba română a Radiodifuziunii și televiziunii regionale Cernăuți. A fost cea mai lungă și cea mai fructuoasă perioadă de activitate a jurnalistului, poetului și activistului public Ilie Tudor Zegrea. Au văzut lumina tiparului la Cernăuți, la Chișinău și în România mai multe volume de versuri semnate de el. La Cernăuți a apărut și un volum bilingv – în română și ucraineană – cu versurile lui Ilie Tudor Zegrea în traducerea excelentului poet și traducător Vitali Kolodii.
Poetul și radiojurnalistul Ilie Tudor Zegrea a lăsat după sine o adevărată comoară – interviuri inedite cu mari personalități de creație românești din Bucovina, Moldova și România. Unele dintre ele au fost tipărite într-o carte aparte, care s-a dovedit a fi ultima lui carte. Din păcate, o parte din imprimările inedite ale lui Ilie Tudor Zegrea au fost demagnetizate, s-au pierdut.
Ca activist public și înflăcărat apărător al drepturilor comunității românești din regiunea Cernăuți, Ilie Tudor Zegrea s-a afirmat în perioada fondării Societății regionale de cultură românească „Mihai Eminescu”. A fost și președinte al ei, atunci când Societatea „Mihai Eminescu” era la început de cale. El a fost printre acei intelectuali români de frunte din regiune, care au „adus” la Cernăuți de la Chișinău sărbătoarea „Limba noastră cea română”. Iar poezia sa „Eminescu-i tot ce avem mai scump” este considerată, pe bună dreptate, imnul deșteptării noastre național-spirituale: „Stau Carpații-n zări de-o veșnicie/ Lângă neamul meu, păzit de grai/ Sufletul în noi să reînvie/ Ca în viersul Domnului Mihai”.
„Oare va mai naște Bucovina Cavaleri?”
Un gând asemănător a fost exprimat de criticul literar Ștefan Broască, cel plecat pe calea neîntoarcerii la început de septembrie anul trecut: „Pentru noi, românii din regiunea Cernăuți, Eminescu a fost și va rămânea, probabil încă mult timp, armă de luptă și totodată scut în apărarea istoriei noastre, mândriei de neam, sentimentului și încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi și stropite nu doar cu sudoarea, ci și cu sângele strămoșilor noștri de-a lungul secolelor, ba chiar a mileniilor, dacă avem în vedere că ne tragem de la daci”. Sunt rânduri din ultima lui carte „Acolo unde trăiesc autori și cărți”, pe care el, Ștefan Broască, a reușit s-o vadă scoasă de sub auspiciile editurii nu cu mult înainte de moarte. Titlul acestei cărți de istorie literară – „Acolo unde trăiesc autori şi cărţi” – este o afirmaţie a ilustrului cernăuţean Paul Celan: „Sunt din Bucovina, un ţinut în care oamenii şi cărţile trăiesc împreună”. Criticul literar Ştefan Broască îşi invită cititorii la o „călătorie spre sine”, la o apreciere a vieţii literare în zonele comunităţilor de români din jurul patriei lor istorice. Or, o viaţă literară există atâta timp, cât există autori şi cititori. Format în acest spaţiu literar şi spiritual, sub influenţa unor lecturi valoroase, Ştefan Broască a lăsat pentru viitorime această carte ca mărturie a unei istorii spirituale dramatice.
Născut la Băhrineşti, sat de baştină a câtorva scriitori români, Ştefan Broască a aflat încă din copilărie despre tragedia românilor bucovineni de la Fântâna Albă. Locul unde la 1 aprilie 1941 au fost împuşcaţi ţărani români din localităţile din Valea Siretului, care vroiau să scape de regimul bolşevic, se află nu departe de Băhrineşti. Ştefan Broască a fost primul ziarist român din Cernăuţi, care a scris despre acest masacru. Apoi a pregătit pentru tipar relatările unor consăteni de-ai săi care au trecut prin acest infern.
Activând la „Zorile Bucovinei”, apoi la „Plai Românesc”, Ştefan Broască şi-a încheiat cariera de publicist pe o notă majoră, cu articole de profundă rezonanţă cum ar fi cel întitulat „Românii din nordul Bucovinei sub steaua eternităţii lui Eminescu”. Într-un alt articol de-al său autorul se întreabă: „Oare va mai naște Bucovina Cavaleri?”. Cinstindu-l astăzi pe Ștefan Broască drept un cavaler al cuvântului românesc, am dori un răspuns pozitiv la această întrebare.
„Aleg cuvintele, singurele, sfintele care tălmăcesc Adevărul”
În prima zi de Paști din anul curent a încetat să bată inima publicistului și scriitorului Gheorghe Gorda. S-a întâmplat aceasta imediat după ce suferindul hrușăuțean a gustat din pasca sfințită numai ce la biserică, pe care i-a adus-o feciorul, s-a bucurat c-a sosit Paștele și lumina din ochii lui s-a stins pentru totdeauna. El a murit la vârsta de 78 de ani, în satul său natal Hrușăuți, CT Voloca. Din 1969 și până la începutul anilor 90 activitatea de jurnalist a lui Gheorghe Gorda a fost legată de ziarul „Zorile Bucovinei”, la redacția căruia a trudit în mai multe secții, apoi s-a angajat la noul ziar „Plai Românesc” al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”. Cu foaia de deplasare de la această publicație a călătorit prin regiunile din sudul Ucrainei – Odesa, Kirovograd, Herson, Mykolaiv, poposind în localitățile, unde cu câteva secole în urmă s-au statornicit cu traiul familii strămutate din Moldova. De asemenea, a colaborat cu alte noi publicații apărute în condițiile încă firave ale democrației – „Sfatul Țării” (Chișinău), „Gazeta de Herța”, „Libertatea Cuvântului” (Cernăuți), „Monitorul de Hliboca”. Retras de la ziaristica activă în satul natal, Gheorghe Gorda, ziarist fără publicație – după cum s-a caracterizat el însuși pe sine, s-a lăsat ispitit de cuvântul artistic. Inspirația l-a găsit acasă, în casa părintească. De altfel, într-o discuție cu fostul redactor-adjunct al „Zorilor Bucovinei”, regretatul scriitor Grigore Crigan, Gheorghe Gorda i s-a destăinuit că după primirea atestatului de maturitate la Școala medie din Voloca, intenționa să depună documentele la Institutul Silvic din Lviv, crezând că profesia de silvicultor „îi va asigura liniștea pentru munca de creație literară”. A ajuns, după cum se știe, să fie student la filologie la Institutul Pedagogic „A. Russo” din Bălți.
Într-o perioadă de mai puțin de un deceniu Gheorghe Gorda a scos de sub tipar mai multe plachete de versuri: „Dor de Ierusalim”, „Oul pascal sau Mahna lui Mahnă”, „Floarea dorului”. Iar cea mai mare contribuție a sa sunt monografiile „Voloca pe Derelui”, „Sfânt e numele tău, Voloca”, precum și „Omenia pusă pe cruce. Monografia satelor hlibocene”.
Pentru Gheorghe Gorda, cât și pentru colegii lui de breaslă, a fost o chemare a destinului de a munci la o publicație românească din vechiul Cernăuți. El considera că a fost și o cruce pusă în spate de Cel de Sus. Cruce pe care a lăsat-o de pe umerii, deja istoviți de putere, în Paștele Domnului din acest an. În una din poeziile sale, incluse în textul monografiei solide despre satul Voloca, Gheorghe Gorda scria: „…Și mai vine o zi când toate-și pierd sensul: culoarea ierbii devine marsiană, iar sufletul se contopește cu Universul și toate-ți par trăite de pomană. Cu computere timpul coboară-n spre zero, iar oamenii – în umbre efemere… Pasc gândurile între albastrul cerului și verdele pământului și aleg cuvintele, singurele, sfintele care tălmăcesc Adevărul”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com