Poezia Elenei MARIȚA este specifică și se citește în atmosfera de sinceritate a sufletului. Or, în ultimul timp, poeta cernăuțeană practică poezia sacrală și o face cu un succes deosebit, fapt remarcat de mai mulți istorici și critici literari din întregul spațiu spiritual românesc. Recenta plachetă de versuri a Elenei Marița „Candela inimii”, apărută la Editura „Misto” în primăvara anului curent, nu este însoțită nici de prefață, nici de postfață, dar aceasta nu înseamnă că evenimentul editorial nu va fi observat de criticii cu pană măiastră.
În loc de prefață autoarea propune la începutul volumului rugăciunea sa către Împăratul Ceresc, care este și „Domnul Timpului celui cu timp și fără timp, Domnul Iubirii, Nădăjduirii și Bucuriei. Domnul și Dumnezeul meu, dacă nu mi-ai fi aprins candela inimii mele, Te-aș mai căuta?”. Acest act al căutării o impune pe autoare să recunoască: „Printre pietre, printre stele,/ Printre cuvinte/ Îmi caut sufletul” („Psalm II”). Elena Marița încearcă să ne convingă că în rugăciunile ei (toate poeziile incluse în volum sunt rugăciuni exprimate prin metafore poetice, care atestă cunoașterea profundă a Sfintei Scripturi) predomină câteva cuvinte-cheie de dor: „Amintire – dor călătorit./ Căruntețe – dor istovit./ Moarte – dor împietrit./ Cruce – dor răstignit” („Cuvinte de dor”). Și dorul de limba maternă e tot o rugăciune: „O, Doamne, Cuvântule Sfânt,/ Dorul se face lumină,/ Lumina se-nalță-n Cuvânt” („Dorul de limba română”).
Într-adevăr, poezia Elenei Marița este o înălțare în cuvânt, este însăși mișcarea rugăciunii: „Cum stau printre flăcări, printre ruine,/ În smoala fierbinte clocotitoare/ Și trupul nu-mi arde odată,/ Înalță-Te, Doamne, până la mine/ Din Sfânta-Ți icoană/ Călcată-n picioare!” („Înalță-Te, Doamne”). În cercul vicios al existenței noastre nu există o altă salvare decât Domnul, care se poate înălța chiar din necredința oamenilor. Poeta face o asemănare între Crucea Mântuirii și cea a destinului: „Potrivește-mi pe umeri, Părinte,/ Crucea Tăcerii,/ Zdrelindu-mi genunchii în poclonire/ Să o înalț pe muntele sfânt/ Al Răbdării” („…Ci cum Tu voiești, fie”).
Cununa de sonete de la sfârșitul volumului – „Tânguioasă, cutremurată cărare” – atestă măiestria poetică evidentă a autoarei acestor imnuri creștine. Ea are și o rugă aparte către Domnul, cerând să se facă românilor parte: „Pâinea din valea durerii/ Frânge-o, Stăpâne, și-o-mparte,/ Deschide-le văzul vederii/ Să se recunoască frate cu frate” („Fă, Doamne, românilor parte”).