Reflecții pe marginea romanului „Castelul de pe Nistru” de Andrei Breabăn
Scriitorul din Suceava, Andrei Breabăn, este autorul a zece volume, incluse în Seria „Epopeea ștefaniană: Cavalerii Crucii”. În Anul Ștefan cel Mare și Sfânt, prilejuit de împlinirea a 520 de ani de la moartea slăvitului domnitor al Moldovei și apărător neînfricat al creștinătății, care se desfășoară sub egida UNESCO, Andrei Breabăn a reușit să-și lanseze romanele ștefaniene nu numai în România, ci și la Chișinău și Cernăuți. Această epopee artistică se bazează pe foarte multe documente, dar include și unele elemente de aventuri, tablouri de epocă. După cum a recunoscut însuși Andrei Breabăn, el a urmărit scopul să descrie pagini puțin cunoscute din viața lui Ștefan cel Mare, mai ales din perioada până la urcarea pe tronul Moldovei a feciorului lui Bogdan Vodă și a nepotului lui Alexandru cel Bun. Ioan Holban, care prefațează volumul „Castelul de pe Nistru”, subliniază că „acest segment al biografiei lui Ștefan cel Mare, documentele istorice nu ne spun mare lucru; spațiile mute din arhive primesc substanță din imaginarul prozatorului, bine temperat, fără ostentație și fără excese retorice”.
Acțiunea romanului „Castelul de pe Nistru” se desfășoară în anul 1455, anul 6953 de la Facerea Lumii, după cum documentează Andrei Breabăn, în stilul cronicarilor noștri. Până la preluarea sceptrului Moldovei de către Ștefan trebuiau să treacă încă doi ani. Autorul îl ține pe tânărul Ștefan în subtextul romanului, scoțând în prim plan alte figuri diverse și problematice, chipuri bine conturate. Ștefan apare în Moldova pentru a participa împreună cu mama și sora sa la parastasul tatălui său, Bogdan Vodă, omorât la Reuseni de către fratele acestuia, Petru Aron. Au venit în taină, în haine de negustori, ca să nu nimerească în mâinile lui Petru Aron, care era pe atunci la domnie. Petru Aron îl urmărea pe tânărul Ștefan, văzând în el un concurent serios la tron. Domnitorul a fost informat despre parastasul de la Reuseni: „A fost chiar Ștefan, feciorul răposatului Voievod Bogdan, însoțit de maică-sa Oltea și de niște boieri care l-au urmat în pribegie. Mai mulți țărani cu care am stat de vorbă s-au jurat că el a fost. Chiar dacă era în straie de negustor se purta ca un stăpân peste toți cei care l-au însoțit la biserica din Secuieni”. Aflând aceasta, Petru Aron chibzui: „Înseamnă că e adevărat, iar acum acest țânc nenorocit trăiește iar pe undeva prin Transilvania. Pesemne că tot sub aripa protectoare a lui Iancu de Hunedoara se află…”.
Autorul romanului îl include în subiect pe un bătrân înțelept, Costachi, care îi spune unui curtean că la tron există moștenitor drept: „Gurile rele, ca să nu le spun altfel, domnia ta, șoșotesc pe la colțuri că de astă dată parastasul nu a fost pregătit de altcineva decât de feciorul lui Bogdan și de muierea lui acea Oltea cu care a venit din Transilvania. Iar dacă feciorul lui Bogdan trăiește are și el drepturi la scaunul Moldovei. Domnia ta ești tânăr, nu știu dacă îți amintești, dar moșul Costachi știe bine că pe când domnea în Moldova tatăl lui l-a asociat la tron… Asta înseamnă că Măria Sa, dacă tot trăiește, este Voievodul de drept al Moldovei și nu un altul venit pe ascuns, și încă după ce și-a ucis fratele și nepotul, după cum se aude prin popor…”.
Nepotul despre care vorbește moș Costachi nu este altcineva decât Alexăndrel Vodă, otrăvit în Cetatea Albă pentru a i se deschide lui Petru Aron drumul la domnie.
Castelul de pe Nistru este Castelul Lerici, în apropiere de Cetatea Albă și stăpânit de genovezi. „Castelul de pe Nistru era ascuns privirilor curioșilor, astfel că puțini știau de existența lui. Principala ocupație a celor din Castel era pescuitul, peștele fiind trimis cu măji la Curtea Domnească de la Suceava sau vândut în târgurile din împrejurimi, banii fiind folosiți pentru întreținerea garnizoanei… Ajuns în proprietatea Moldovei, Castelul devenea un spin primejdios pentru lotrii din amândouă părțile Nistrului care deseori se trezeau încercuiți de călăreți înarmați fără să știe de unde s-a aflat despre ei”, scrie Andrei Breabăn, subliniind că „este motivul pentru care cucerirea castelului de la genovezi a fost considerată o importantă izbândă pentru Moldova”.
Domnitorul Petru Aron a jurat credință Craiului leșesc și în pergamentul scris în Sala Tronului, printre altele, el se obligă: „Consimțim și întărim drepturile negustorilor lioveni de a trece fără nici o teamă cu mărfurile lor peste cuprinsul Moldovei unde îi invităm să facă mai departe negoț cum a fost în timpurile străvechi și să se bucure de toate privilegiile pe care le aveau din vremea Voievodului Alexandru, toate pricinile urmând să se judece după aceste privilegii”.
Aici vom face o paranteză și vom menționa că la Cernăuți se știe bine despre privilegiile acordate de Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, la 1408, negustorilor lioveni, fiindcă în hrisovul scris în cancelaria domnească de la Suceava a fost atestat pentru prima dată orașul de vamă Cernăuți. Petru Aron a mai dictat: „Cum nu s-a ajuns încă la o înțelegere cu privire la cetățile Hotin și Țețina am convenit ca aceasta să se rezolve la o întâlnire cu Înălțimea sa Craiul Cazimir, iar până atunci ne vom da toată strădania să redobândim pentru Moldova acele pământuri înstrăinate temporar de înaintașii noștri, cum ar fi Cetatea Chilia și moșiile din jurul ei”.
Aceste cetăți vor fi recucerite de domnitorul Ștefan cel Mare. Până la lupta lui victorioasă împotriva lui Petru Aron și urcarea pe tronul Moldovei rămăsese mai puțin de un an. Aceste evenimente vor fi descrise în următorul volum din epopeea ștefaniană a lui Andrei Breabăn.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com