La 15 iulie, profesorul universitar Ilie Popescu ar fi împlinit 85 de ani.
La câteva luni după absolvirea Universității, Ilie Popescu a fost chemat din nou la alma mater. I s-a propus să fie lector universitar. Era prin anii 60 și până la pensionare a fost titularul Catedrei de Filologie Română și Clasică, unde sunt pregătiți profesori de română pentru școlile din Ucraina și specialiști în ale scrisului românesc. Atât studentul, cât și docentul universitar Ilie Popescu a ținut în adâncul sufletului o taină a familiei sale. La 29 decembrie 1988 el a trimis o scrisoare lui Mihail Gorbaciov, pe atunci Secretar General al PCUS. Ce l-a făcut pe un cadru didactic din provincie, nemembru de partid, să se adreseze conducătorului forței politice, considerată „cinstea și conștiința epocii”, celui care începuse slăvita „perestroikă”? Dorea să scape de povara pe care o purta în suflet din fragedă copilărie. Fără doar și poate, s-a gândit la mama sa, care, o simplă țărancă din localitatea bucovineană Pătrăuții de Jos, deportată cu opt copii în Kazahstan. În martie 1947 ea a scris scrisoare lui Stalin, motivând că nu are nici o veste de la fostul ei soț, Grijincu Vasile, care a fost arestat în aprilie 1941, că a fost deportată împreună cu opt copii și „suferă foarte greu”. Ea, Popescu Veronica, apărându-și cu iubirea maternă mare și cu înverșunarea unui bărbat copiii de toate greutățile surghiunului, cu sinceritatea creștină îl roagă pe tovarășul Stalin: „Vă rog foarte frumos să nu respingeți plângerea. Să mă cercetați și eu voi răspunde prin „privodcik” (adică – translator n.n.) tot ce mă veți întreba. Și dacă eu am făcut o greșeală, vă rog să mă iertați. Sunt o femeie slabă. Tovarăș Stalin, primește plângerea mea și-mi răspundeți. Aștept milă de la D-stră și răspuns”.
Scrisoarea a fost expediată la adresat. „Din ziua ceea speranța noastră a început iarăși să crească… Lipsește data, luna și anul când a fost scrisă. După 50 de ani am să țin scrisoarea mamei în mână și am să văd sus o ștampilă în formă de nucă de culoare albastră-deschisă cu două cuvinte „25 decembrie”. Textul scrisorii este rezumat pe jumătate de pagină în limba rusă. Lipsește orice iscălitură”, va releva Ilie Popescu în cartea autobiografică „Drumul spre Golgota. (Drama familiei Grijincu-Popescu)”, apărută peste 72 de ani la Cernăuți.
Atunci care este motivul scrisorii pe care el, unul dintre fiii lui Vasile Grijincu, a adresat-o lui Gorbaciov? Să vedem textul scrisorii: „În vremea instaurării Puterii Sovietice în regiunea Cernăuți, tata, Grijincu Vasile a lui Ion, a fost deportat în aprilie 1941 de organele sovietice, iar noi: Veronica (mama) și cei 8 copii (Ion, Petrea, Aurel, Aurora, Dragoș, Mircea, Ilie și Constantin) am fost ridicați în 1946 și deportați în raionul Arykbalyk, regiunea Kocetkov, RSS Kazahă. Motivul și locul deportării tatei nu-l cunoaștem. Nu știm nici unde a fost înmormântat. De aceea ne adresăm către Dumneavoastră, cu rugămintea de a ne arăta motivul deportării familiei noastre”. Abia la 5 ianuarie 1990 Ilie Popescu a primit de la Procuratura Uniunii Sovietice o adeverință în care se confirmă că Grijincu Vasile a lui Ion, care a fost acuzat în 1941 pentru crimă contrarevoluționară, este reabilitat. Printr-o altă „adeverință” au fost reabilitați Grijincu Veronica și doi fii de-ai ei Toader și Ion. Ceilalți copii, printre care și Ilie, au fost reabilitați la 30 mai 1991. Docentul universitar Ilie Popescu era la acea vreme vicepreședinte al Societății regionale „Golgota”.
El a fost printre primii care a comparat acel calvar din istoria neamului românesc din Bucovina cu semnificația creștină a Golgotei. Doar cei deportați au fost supuși unor chinuri de martir. Acea Golgotă, în închipuirea bieților români deportați, părea un munte înalt aproape imposibil de a fi cucerit. Și la poalele acelui munte stătea un băiețel de șapte ani. Muntele era înalt și băiatul mic, exact ca în romanul clasic.
Ilie Popescu n-a scris romane. El a scris „Drumul spre Golgota” – amintiri tragice din copilărie. Dacă în „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, cu care crește fiecare copil român, copilăria „este veselă și nevinovată”, în amintirile lui Ilie Popescu ea este plină de lacrimi și suferință. Și părinții pentru el, ca și pentru povestitorul de la Humulești, erau dragi și scumpi. În volumul XXVII al Almanahului „Țara Fagilor” (ultimul scos de Dumitru Covalciuc) din 2018 Ilie Popescu semnează articolul „Am avut și eu un tată…”. „Pe tata, pe care nu-l țin minte, l-a chemat Vasile Grijincu. Trecusem de un an și jumătate, când el, sărmanul, a pornit pe drumul spinos al Golgotei românești. Era țăran mijlocaș. Fiind un om foarte credincios, n-a dorit să rămână sub stăpânirea ateo-comunistă care s-a instaurat în nordul Bucovinei în vara anului 1940. A hotărât să plece împreună cu alți consăteni la Hliboca pentru a depune cerere să fie lăsat să se repatrieze în România cu numeroasa sa familie. Era în dimineața zilei de 1 aprilie 1941. Din momentul când tata a închis portița, nimeni din familia noastră nu l-a mai văzut”, scrie Ilie Popescu. Cofondatorul Societății „Golgota”, Ilie Popescu, căutând adevărul, a dat de un document care l-a cutremurat: tatăl său, Grijincu Vasile, a fost condamnat la moarte la 17 octombrie 1942, el fiind decedat din 4 iulie 1942. „Reiese că tata a fost condamnat la moarte prin împușcare la câteva luni după decesul său în cea mai neagră mizerie”, conchide Ilie Popescu. Mormântul lui se află într-o localitate din fosta regiune Sverdlovsk, în Uralul de Nord. A murit fără lumânare aprinsă la căpătâi și nu se știe dacă este vreo cruce la mormântul lui. Poate de aceea președintele Societății „Golgota”, Ilie Popescu, a ridicat cruci-simbol întru amintirea celor deportați în mai multe sate românești din regiunea Cernăuți pe mijloace proprii.
În amintirile sale Ilie Popescu recunoaște: „Nu o dată o întrebam pe mama de ce tătuca nu vine acasă. Când eram mai mici spunea că-i dus la lucru departe de casă ca să câștige bani pentru toți. Numai să avem răbdare că el va veni degrabă. Trecea un timp oarecare, și eu puneam aceiași întrebare. Până la urmă, mama cu lacrimi în ochi, mi-a spus că l-au luat rușii și l-au dus, dar nu se știe unde”.
Mare i-a fost suferința Veronicăi Grijincu-Popescu. Dar și mare i-a fost răbdarea și credința pentru a supraviețui împreună cu copiii săi acea grea încercare. Nu o dată Ilie Popescu se exprima că trebuie ridicat un monument mamelor, care s-au nevoit împreună cu odraslele lor în locurile îndepărtate ale deportărilor. La Pătrăuții de Jos este un asemenea semn comemorativ, iar ideea rămâne, totuși, în vigoare. La fel ca și cea de a înveșnici memoria lui Ilie Popescu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com