Prozator harnic, în ofensivă, adunând – în ultima vreme – o bogată recoltă de cronici, Andrei Breabăn ne-a oferit recent un nou roman, înscris unui proiect de largă respirație istorică. „Poarta Războiului Sfânt (Belgrad, 1456)”, apărut la Cronedit (2023), o editură ieșeană păstorită de Valeriu Stancu, prefațat de Ioan Holban este, de fapt, al cincilea volum din Epopeea Ștefaniană, un ciclu epic la care trudește împătimitul romancier. Aici, Iancu de Hunedoara, o figură istorică neglijată (în manuale și în literatură), devine eroul timpului, coagulând firele narațiunii. Fiindcă el, alături de părintele Ion de Capistrano, trimisul Papei, „predicând Cruciada”, exprimă „sufletul Cruciadei”, încercând să lămurească principii creștini că Belgradul este „poarta” spre inima Europei; căderea cetății deschide cale liberă temutului Mahomed, noul Cezar al lumii. Într-o întâlnire de taină cu protejatul său, Ștefan, viitorul domn al Moldovei, Iancu, sătul de milogeală, înțelege prea bine că doar „adunate laolaltă”, împreună cu Vlad al Valahiei, oștile ar putea birui. Mai îngrijit stilistic față de precedentele apariții, de un polemism discret, apărând însemnele identitare („după datină”, precum în primul capitol, descriind o nuntă oșenească), cu o bună alternanță și dinamică a planurilor narative, excelând în portretistică, romanul, aproape filmic în scenele de luptă, se citește fluent, aducând în prim-plan personaje care se rețin: de la Mahomed cel tăcut, „un erudit al timpului său”, visând – după izbânda de la Constantinopole – să petreacă Ramadanul la Buda la strategul Iancu ori curajoasa Catinca, pândită de nenoroc, pierzându-și mirele (ucis de oamenii nemeșului Zapolya) și apoi pe Titus Dugovici în bătălia belgrădeană. Sau Dumbravă, judele de Aliceni și, desigur, tânărul Ștefan, observând că Iancu, trimițând scrisori în toate părțile, încerca să apere creștinătatea „împotriva voinței ei”.
Fișând o întinsă bibliografie, atent la ceremonialul diplomatic și fastul oriental, prozatorul vădește „o obiectivitate responsabilă”, nota Emil Lungeanu. Totuși, pe alocuri, maniheismul (pe suport eticist) scoate capul, fisurând pactul verosimilității, în numele idealizării și al eroizării. Dar, ne întrebăm, se poate scrie roman istoric fără excese mitologizante? Putem pescui câteva inadvertențe, dar Andrei Breabăn se ține de document; și unde apar goluri, ficționalizează cu grație, lansând ipoteze îndrăznețe („aplecarea tainică spre creștinism” a lui Mahomed, de pildă). Sau prezența tânărului Ștefan, alături de Iancu în bătălie, deși arhivele nu confirmă. Rezultă, însă, „un roman avântat” (observa C. Dram), o istorie romanțată, o scriitură alertă, strunind discursul dialogic. Și un autor care, debutând în 2017, a erupt, dovedindu-se prolific și eficient, reînviind un trecut eroic (proze istorice, legende, eseuri, antologii, culegeri de folclor etc.).Jurist (retras din activitate), fascinat de istorie, condei neobosit, impresionant prin abundenta producție prozastică (nu doar romanescă), Andrei Breabăn s-a angajat, ca arhitect textual de modă veche, într-un proiect de anvergură, reînviind epic o epocă frământată din istoria Moldovei. Marea sa pasiune, se înțelege, rămâne romanul istoric, aducând la lumină trecutul, cu lecțiile lui (neînvățate). Un risc asumat vom spune, fiind vorba de o specie „evitată”, cum recunoștea într-un interviu. Sau „compromisă”, după alte voci, obligând la „resetare”. Oricum, nu prea pe gustul cititorului de azi, mereu grăbit, descurajat – pe fundalul subculturalizării freatice din societatea mediatică – de masivitatea unor apariții, ispitit mai degrabă de romanele de aventuri. Din dragoste de neam, Andrei Breabăn scrie cu „pana sufletului”. Iar literatura, spunea uitatul Paul Anghel, cel atras de „monumentalism”, izvodind uriașul ciclu „Zăpezile de-acum un veac”, în zece volume, este o ramură a istoriei neamului.
Așa fiind, după ce întocmise un ghid turistic, de succes, „presărat cu legende” (vezi „Mânăstirile din Bucovina”, 2017, respectiv „Constelația mânăstirilor”, 2018), după ce frecventase cenacluri sucevene („Mașina cu poeți”, de pildă sau Cenaclul de inițiere literară), Andrei Breabăn, cel împătimit de istorie va cerceta, coborând în arhive, vremea lui Decebal, zamolxianismul, legendele Kogaionului (în două volume, 2019) pentru a poposi, tot într-un diptic, în „Regatul Mușatinilor” (2020). Ca eseist, se războiește cu „antiromânismul românesc” și va zăbovi asupra triunghiului magic (Putna, Ștefan cel Mare, Eminescu), încercând „a opri timpul”. Urmând îndemnul lui Iorga, marele istoric cerând scriitorimii să reînvie figurile unor domnitori-eroi ai medievalității noastre, și Andrei Breabăn va stărui, după câteva titluri pregătitoare, asupra glorioasei perioade ștefaniene într-o frescă de mari dimensiuni, conjugând conținutul istoric (strict evenimențial) cu imaginarul (posibil), vădind, cu elan descriptiv, plăcerea dialogului și a portretizării. Dacă „Visul Măriei Sale” (2021) deschidea ciclul ștefanian, alte apariții, sfidând cronologia, pregăteau, spuneam, terenul desfășurărilor prozastice. „Vitejii Măriei Sale” (2020), „La Porțile Destinului” (2020), „Domnii paralele” (2021) până la mai proaspătul volum „Castelul de pe Nistru” (2022) dezvoltă, printr-un sisific efort documentaristic, o epocă frământată, instabilă din istoria moldavă, trasă în rama unui istorism romantic de rang epopeic.
Dacă „Din vremea lui Ștefan Vodă” (2021) aduna, fără economie de superlative, eseuri, tradiții și legende românești coagulate în jurul unui erou popular, aceeași retorică înaltă slujește și eforturilor romanești, decriptând epoca, în uriașe pânze epice, „pe înțelesul tuturor”. Andrei Breabăn nu complică inutil narațiunea, nu agreează paradigma postmodernistă, dar – provocat de atâtea necunoscute, acolo unde izvoarele arhivistice tac – provoacă și jonglează cu ipoteze verosimile (călugăria la mânăstirea Zografu, stagiul italic la condotieri, mitul Dracula etc.). Cei șase ani care „lipsesc” întrețin un imaginar fabulos în „Visul Măriei Sale”; Ștefan „vede” asasinarea tatălui la Răoseni (Reuseni), e mânat de dorința de a-l răzbuna și, însoțit de boierul Vlaicul (fratele mamei sale), pornește în lungul drum al pribegiei pentru a deprinde, la dorința doamnei Oltea, „meșteșugul armelor”. O călătorie inițiatică, un veritabil roman de aventuri, viitorul voievod, ucenicind, în maturizare alertă, cunoscând, în popasurile sale (Muntele Athos, Constantinopole, Caffa, Roman, Hunedoara), oameni (trădări, răpiri, lupte interne, sfaturi de taină) și vremuri tulburi, prilej de interesante analize geo-politice din partea autorului. Care suplinește „muțenia” documentelor cu spectaculoase fantezii narative. Cum ar fi întâlnirea (imaginată) a celor trei (Iancu și cei doi prinți, Vlad Drago și Ștefan, firi inimoase, aparent opuse) în castelul Huniazilor, punând la cale visul românității; sau întâlnirea (în vis) cu Sfântul Gheorghe. De fapt, „Vitejii Măriei Sale” (2020, în două volume) dezvăluia tinerețea lui Ștefan, deja stăpân în Țara Moldovei, „pomăzuit” la Direptate, legătura cu cneaghina Marușca, dorind, printre atâtea fapte de arme și intrigi, întâmpinând pericolul otoman, strălucirea Moldovei.
Apărut în 2021, dipticul „Domnii paralele” („Două săbii într-o teacă”, respectiv „Cavalerul negru”) ne întoarce în timp, reconstituind anii pregătitori. În bătălia de la Mohile (1455) a biruit Petru Voievod, numit Aron, cum zice Letopisețul, rezolvând o veche rivalitate, cu sorți schimbători. Iar „Castelul de pe Nistru” (2022), roman prefațat de Ioan Holban, urmărește tocmai soarta buiacului Alexăndrel, cel învins, strunit de ambițioasa sa mamă, Maryna, „pitit” la Cetatea Albă a pârcălabului Stanciul, încă sperând în ajutorul Craiului Cazimir al leșilor, în disputa cu Petru Aron („Cavalerul Negru”). Cu acroșante insule narative, pe fundalul unei Moldove sleite, măcinată de rivalități, răvășită de vremuri tulburi, după moartea lui Alexandru cel Bun. Tâlhăria e în floare, jefuirea caravanelor pe drumuri negustorești culminează cu negoțul cu oameni (la Caffa), iscoadele mișună; romanul însuși se deschide cu o astfel de răpire „a boierilor”, conduși de Mihu, marele logofăt al Moldovei, prinșii fiind aduși la Castelul Lerici, stăpânit de frații Senarega, genovezi, făcând afaceri în cârdășie cu tătarii. Urmând, firește, a fi răscumpărați, de regulă. Vor fi eliberați de pescarii moldoveni, Castelul, de un farmec misterios, trecând în proprietatea Moldovei. Sunt pagini în care se vorbește excesiv și se râde cu poftă, se deapănă amintiri și se chefuiește pe cinste (la hanul lui Scofală, de pildă). Cu descrieri generoase (datini, de natură, precum Lăpușna, cea cu ape „șugubețe”) și, mai ales, poposind asupra contextului politic, încercat de evenimente seismice: Sinodul de la Florența, împărțind lumea creștină, Căderea Constantinopolului, Bătălia Belgradului despre care va fi vorba, pe larg, în „Poarta Războiului Sfânt”. Nu puteau lipsi complotiștii, dregătorii „chibzuind bine” spre binele Țării. Trebuia înlăturat desfrânatul Alexăndrel, cu „foc în gâtlej”, văr cu Craiul Cazimir, gata de închinăciune în fața leșilor. Marele logofăt Mihu, fecior de popă (Juga de la Dorohoi), cu limba „ascuțită de atâta grăit”, cum va observa Stanciul, și el „vulpe bătrână”, îl va sprijini pe Petru Aron. Cruciații încearcă să se adune sub comanda lui Iancu, circulă soliile împărătești, un sfat în trei, sub oblăduirea aceluiași Iancu, un „vultur semeț”, îi aduce alături pe Vlad Drago (Draculea) pregătit pentru nunta cu Anastasia (la Cetatea Albă) și vărul său Ștefan (Ștefănel), descins tainic la Baia, înconjurat de lotri, pentru un parastas „cu năbădăi”. Alexăndrel, pierdut pe calea beției, „buimac de cap” va fi otrăvit în urma intrigilor de la curte. Miruit la Suceava de Kir Theoctist, deși ucigaș de frate, Petru Aron va fi noul Vodă, ducând mai departe sămânța Mușatinilor, dorind să uite de „povestea” de la Reuseni, stârpind clevetirile norodului. Dar marea dorință, asaltat de dileme, ar fi să scape de nepot; pe Ștefan îl vrea în mormânt, Sultanul Mahomed, tăindu-și drum spre Buda, îi cere, în schimbul liniștii, haraciul iar leșii, recunoscându-l la Hotin, vor să curme zvonurile, cerându-i credincioșie, văzând doar în craiul Cazimir Jagello „chezășia creștinătății”. Strategul Iancu, alături de părintele Capistrano se zbate pentru noua cruciadă și supraveghează mersul evenimentelor. Romanul crește stufos în această încâlceală de întâmplări (unele mai puțin știute), urmărite cu minuție, documentate la sânge. Rezultă o epopee moldavă, de largă cuprindere, sub acoladă ștefaniană. Dacă, editorialicește, titlurile au fost livrate capricios, poate – la reeditare – vor fi rânduite cronologic (în sens strict evenimențial).
E de remarcat că materialul istoric beneficiază de o situare precisă în timp, populat cu figuri cu existență reală, atestată; prin „limba” volumelor, ciclul conservă culoarea de epocă, chiar dacă, uneori, răsar neglijențe, repetiții supărătoare („apele jucăușe ale râului se jucau zburdalnic”) ori, în vocabularul protagoniștilor, apar expresii din zilele noastre („dispozitiv de luptă”, „să reiau demersurile”, „exerciții mai complexe”, „divorțat”, „ingenios” etc.). Interesat de atmosferă și ceremonial, Andrei Breabăn oferă, nota Ioan Holban, tablouri de epocă „lucrate în filigran”. Și, cum s-a observat deja, dialogul e excesiv, presărat cu neologisme (unele semnalate de Ioan Țicalo, care vedea în Andrei Breabăn un posibil „Maurice Druon al Bucovinei”). Dincolo de astfel de mici observații, ușor de reparat, s-ar cuveni subliniată forța portretistică a autorului, închegând chipuri memorabile, imensa absorbție informațională sau, în cazul spațiilor „mute”, suplinitor, investiția ficțională, salvând pactul verosimilității. E o reconstituire de tip frescă, reînviind trecutul, cu desfășurare cinematografică, aruncându-ne în vâltoarea evenimentelor. Credincios unei formule tradiționale, de frazare sadoveniană, forțând alertețea, Andrei Breabăn nu și-a propus „resetarea” romanului istoric. Dar intervine corectiv, deseori, investigând arhivele, culegând informații noi, deslușind textura epocii, stabilind conexiuni ingenioase. În fond, ceea ce numim generic roman istoric, dincolo de codul prozastic variabil, înseamnă, esențial, o mișcare gravitațională în jurul unei teme-obsesie: tema puterii. Nu e oare istoria, cu jocurile ei sângeroase, putere la trecut? Așa judecând, adâncind problematica umană (frământări, obsesii, angoase) prin sondarea psihologiilor, a tectonicii sufletești în luptele pentru putere, putem citi orice roman istoric ca roman politic, așezându-l pe o altă orbită problematică, refuzând comercializarea. Și recâștigând, poate, încrederea noilor cititori.
Adrian Dinu RACHIERU
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com