Mihail Toderișin – in memoriam
Interviu cu Natalia Kaspruk, candidat în științe medicale, docent la Catedra de imunologie clinică, alergologie, endocrinologie a Universității de Medicină de Stat Bucovinene, fiica mai mare a lui Mihail Toderișin
La 4 septembrie curent și-a încheiat crugul vieții Mihail Toderișin, colonel în rezervă al Serviciului medical, pedagog. S-a născut în satul Dinăuți, fostul raion Noua Suliță. A fost primul absolvent al Școlii medii din localitate, care s-a învrednicit de medalia de aur. Și-a făcut studiile la Institutul de Medicină din Cernăuți, a activat ca medic militar. A absolvit Academia militară de medicină și a lucrat în ultima perioadă a carierei sale militare la un Institut de cercetări din Moscova. După ce a trecut în rezervă, la vârsta de 45 de ani, a schimbat Moscova pe Cernăuți, apoi a revenit în satul natal Dinăuți. „N-a fost o decizie spontană. Pe când își făcea serviciul la Moscova, de fiecare dată își petrecea concediul în Dinăuți și treptat și-a ridicat aici o casă, remarcă veteranul învățământului public, Valeriu Gulpac. L-am convins să vină la școală, unde i s-au propus lecții de valeologie și militărie. În 1993 a acceptat și a devenit un bun pedagog. Ba mai mult, avea un har pedagogic înnăscut, îi plăcea să lucreze cu elevii. El, având atâtea merite, s-a învoit să fie la sărbătorile de Anul Nou de la școală Moș Crăciun. A intrat în acest rol atât de firesc, încât copiii nu se puteau despărți de el. Era o plăcere să-i privești. Mi-am dat seama că Moș Crăciun este un moș bun, generos – calități omenești caracteristice pentru Mihail Toderișin. El m-a susținut în activitatea artistică și se bucura nespus de mult că la Dinăuți se revine la tradițiile noastre strămoșești. A devenit membru al Ansamblului „Dinu”. În persoana lui Mihail Toderișin Dinăuțiul a pierdut un om deosebit. În viața mea am întâlnit puțini asemenea oameni – oameni de o bunătate proverbială”.
–Doamna Natalia, așa l-a caracterizat pe regretatul Mihail Toderișin – scumpul Dumneavoastră tată, fostul lui coleg de serviciu, Valeriu Gulpac. Chiar și aceste câteva cuvinte sunt în stare să-i contureze chipul luminos.
–Tata a fost un om deosebit. Eu, fiica lui, am auzit o astfel de afirmație de la multe persoane care l-au cunoscut și mă mândresc că am avut un asemenea părinte. El a fost onest, cinstit și foarte responsabil. Nu știu nici un caz ca el să nu-și respecte cuvântul dat: și atunci când era militar, și la Dinăuți, unde a trăit în mijlocul consătenilor săi câteva decenii. Evident că despre activitatea sa la Institutul de cercetări el nu povestea, dar în afara institutului, în mijlocul familiei era cu totul altul – sincer, comunicabil, atent, grijuliu, generos, săritor la nevoie, insistent când era cazul. El, un simplu băiat de la țară, datorită capacităților și inteligenței sale, și-a făcut o frumoasă carieră militară chiar în capitala de atunci a țării. Și cu toate acestea, avea un dor nepotolit de meleagurile natale, de munca obișnuită a săteanului. Am primit apartament la Moscova într-un bloc nou, unde în jurul lui era un teren viran. Tatăl, încetul cu încetul l-a plantat cu copaci și arbuști. Acum acei copaci sunt mari și s-a format un frumos scuar.
–Un alt exemplu destul de convingător este ridicarea unei case noi la Dinăuți, în locul casei bătrânești a buneilor care l-au crescut. Ați simțit că el planifica să se întoarcă la baștină?
–Pentru membrii familiei sale aceasta nu era o taină. Prin anii 80, vară de vară el, împreună cu familia, își petrecea concediul la Dinăuți. Noi toți suntem martorii construirii casei. Când am absolvit școala medie, tata mai avea câțiva ani până la pensie și el mi-a spus că ar trebui să mă înscriu anume la Institutul de Medicină din Cernăuți. Așa am și procedat. Până a se muta familia noastră la Cernăuți, am locuit câțiva ani la căminul studențesc. Sora mai mică, Ana, a urmat Universitatea Națională „Iuri Fedkovyci” din Cernăuți, dar s-a căsătorit și s-a întors înapoi la Moscova, de unde îi este soțul.
–Fără doar și poate, tatăl Dumneavoastră s-a bucurat că ați rămas la Universitatea de Medicină din Cernăuți.
–Desigur. El s-a străduit să aibă o familie exemplară, prietenoasă. Părinții întotdeauna vorbeau cu noi, copiii, se interesau de problemele noastre. Priveam filme împreună, împreună petreceam timpul liber. Țin minte că în anul 2006 am participat la concursul „Doamna succesului din Cernăuți” și am câștigat marele premiu. Aceasta a fost o surpriză foarte plăcută pentru tata și el s-a simțit fericit ca niciodată. În mare măsură atmosfera din familie l-a ajutat să devină un pedagog minunat.
–De acum, aceasta a fost o surpriză plăcută pentru membrii familiei – nu-i așa?
–Nu. Când în 1993 i s-a propus să lucreze la școala din sat, el stătea la îndoială: să accepte sau nu. Se considera medic, dar nu pedagog. Obișnuit să facă orice lucru de care se apuca cât se poate de bine și cu multă responsabilitate, avea oarecare teamă că nu are capacitățile necesare unui pedagog. Le avea și aceasta a demonstrat-o foarte repede. Ca medic, el știa să vorbească și să-și asculte pacienții. S-a dovedit că știe să vorbească și să-i înțeleagă pe copii. Iar ca medic le cerea să-i spună întotdeauna adevărul. De aceea, elevii veneau la el cu diferite probleme și tata le ajuta cu sfatul. Chiar și acasă, în familie ne vorbea foarte des de elevii săi. La noi acasă veneau și oamenii din sat, cerându-i sfatul calificat al unui medic. Tata îi povățuia, dar nu le prescria nimic, fiindcă aceasta este datoria medicului care răspunde nemijlocit de sănătatea pacientului. Oricum, i-a ajutat pe foarte mulți consăteni. Zicea că e datoria lui de medic.
–Dar cum a primit tatăl Dumneavoastră această mare tragedie umană – războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei?
–Cu mare și profundă durere. Ca fost medic și militar, ca pedagog și umanist nu-i venea să creadă că așa ceva se întâmplă, că familia noastră, ca și foarte multe familii din ambele țări, s-a pomenit de-o parte și alta a conflictului. Poate aceasta a și grăbit ziua cea fatală, când ne-a părăsit subit. Da, avea 81 de ani, dar arăta bine, era vioi și optimist, permanent a practicat sportul… A început noul an de învățământ, la școală i s-a făcut rău… Nu ne-am așteptat la un asemenea final. Dispariția lui ne-a lăsat o rană adâncă în suflet, care nu se va vindeca niciodată. Ne alinăm cu gândul că a lăsat în urma sa ceva luminos, frumos și numai fapte demne.
–Un genial scriitor spunea că numai atunci când înțelegi durerea altuia, devii om. Medicul, militarul și pedagogul Mihail Toderișin a trăit pe acest pământ ca un adevărat om, căci s-a străduit întotdeauna să înțeleagă durerea altuia…
–… și să-i înnobileze prin exemplul său personal.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com