În 1908, agenția pariziană Touring Club de France, una dintre cele mai puternice societăți de turism din acea vreme, a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100 000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100 000 de franci. Un franc pentru fiecare kilometru parcurs pe jos. Suma premiului ar echivala astăzi cu o jumătate de milion de euro. Regulamentul concursului era strict: traseul urma să fie stabilit la alegerea concurenților, dar trebuia să fie parcurs integral pe jos, iar fondurile necesare să fie obținute din resurse proprii.
În competiție s-au înscris 200 de persoane, printre care și patru studenți români de la Paris, care aveau 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pîrvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator). Fortuna a fost de partea celor patru – dintre toate itinerarele, cel al românilor a fost singurul acceptat. Astfel, la 1 aprilie 1910: patru studenți români însoțiți de câinele ciobănesc Harap, și-au început călătoria. Au ales să poarte pe tot parcursul călătoriei costum național, opinci şi tricolorul în diagonală pe piept. În total, echipa a purtat 28 de costume naţionale şi a ros 497 perechi de opinci. Dumitru Dan a fost singurul supravieţuitor din echipa celor patru. El a primit la Paris premiul cel mare: titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi 100 000 franci – câte unul pentru fiecare kilometru parcurs.
Pregătirea: stabilesc detaliile călătoriei, învață limbi străine, se antrenează
După ce au fost anunțați că au fost selectați în urma concursului, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiție: să fie lăsați să se pregătească în țară vreme de doi ani. În această perioadă, stabilesc în amănunt itinerarul, luând în considerare specificul zonelor prin care urmau să treacă și dificultăţile care le-ar putea sta în cale. Mai mult, învață cât mai multe dintre limbile populațiilor pe unde aveau să ajungă: germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză, rusă, flamandă, turcă, greacă, armeană, chineză, japoneză, coreeană, indiană. Se antrenează, mergând pe jos prin zone cu diferite forme de relief, în toate anotimpurile și în variate condiții meteo.
Tot lui Dumitru Dan îi veni și ideea privind finanțarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau să-i obțină susținând spectacole folclorice: Pascu cânta la armonică, fluier și cimpoi, Negreanu şi Dan, voce, Paul Pîrvu, fluier și caval. Cunoșteau cu toții jocurile populare.
Potrivit regulamentului concursului, trecerea prin diferite localități ale lumii trebuia certificată de autoritățile locale, de personalități ale vremii precum și de căpitanii de vapor, în cazul traversării oceanelor sau a mărilor. Astfel, românii parcurgeau, pe puntea vasului, timp de șase-opt ore pe zi, câteodată chiar zece ore, o distanță echivalentă cu cea care ar fi fost străbătută pe uscat. În toată această perioadă ei mărșăluiau cu pedometre rudimentare montate la picior. Acestea erau comandate special din Anglia, ele calculând distanțele.
Povestea călătoriei românilor a rămas în istorie datorită unui jurnal ținut de Dumitru Dan și din interviurile ale acestuia înregistrate audio.
Aventura a început
La 1 aprilie 1910, sub o ploaie măruntă și un cer gri, cei patru prieteni pleacă din București și se îndreaptă spre Budapesta. Traseul îi duce în următoarele șapte luni prin Europa Centrală – trec prin Viena, continuă cu Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, iar apoi merg spre Danemarca. Aici are loc un incident: la granița cu Danemarca au fost arestați și expediați la Flensburg, fiind suspectați de spionaj. După toate clarificările, ei și-au continuat drumul, mergând spre Christiania (vechea denumire a oraşului Oslo), Stockholm, Helsinki. Apoi ajung la Sankt Petersburg și Moscova, unde rămân impresionați de măreția și grandoarea bisericii lui Hristos Mântuitorul, pentru ale cărei cupole s-ar fi folosit 350 de kg de aur.
Din Moscova, echipați cu provizii suficiente, au plecat cu toții spre Caucaz. Începutul de octombrie 1910 îi găsește la Vladikavkaz, unde au mers 200 km prin munți până la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran. Străbat partea de nord a actualului Iran reușind să ajungă cu bine la Bagdad, unde fac un popas mai lung. După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile.
Potrivit lui Dumitru Dan, cei patru au trezit mila arabilor: „Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap și ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. Au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.
Vizitează vechile capitale Sakkara, Teba şi Memphis, piramidele şi mormintele vechilor faraoni, apoi își continuă drumul spre Assuan, de unde, pe un vas, ajung la Wadi Halfa, în Sudan. Aici potrivit lui Dumitru Dan, călătorii români „unsprezece zile nu au întâlnit pe nimeni, nu au băut apă proaspătă și n-au văzut umbră de pom”.
Australia: Dumitru Dan și Alexandru Pascu văd moartea cu ochii
După ce au parcurs coasta de Est a Africii, au mers în Madagascar de unde, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Aici Dumitru Dan şi Alexandru Pascu văd moartea cu ochii: au căzut într-o groapă care era acoperită cu frunze și cu crengi.
În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost: ceilalți doi colegi s-au văzut în groapa care era mai adâncă de 5 metri nu puteau să iasă afară, chiar și cățărați unul pe umerii celuilalt. Era plină cu sânge şi diferite buruieni arse. Și-au dat seama că au căzut într-o capcană pentru animale. Au fost găsiți de tribul banghiilor care era în apropiere. Au fost legați de un copac, de mâini și de picioare, în timp ce tribul dansa, cânta și mânca. Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. După ce au văzut că nu mai mișcă niciunul, Pascu care era mai înalt s-a întins cu mâinile la flacără ca să ardă sfoara de la mână, a scos cuțitul din brâu și l-a dezlegat şi pe Dan. S-au dus încet până la șeful tribului, unde și-au luat rucsacurile, revolverele și s-au întors la marginea pădurii la colegii lor.
Prima mare tragedie
Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul unui vas au pornit spre India. În iulie 1911 su ajuns în Bombay. Ziarul „Times of India” publicase o ştire despre călătoria lor, aşa că la coborârea de pe vas o mulțime de curioși s-au înghesuit să-i vadă. Au avut parte de o invitație la palatul unui bogat rajah din Bombay, el însuși un mare amator de călătorii. Rămân peste noapte la palat, pentru ca a doua zi Dan, Pîrvu şi Negreanu să plece în oraș pentru necesara aprovizionare. Pascu, bun povestitor, rămâne la palat, pentru a-l delecta pe rajah și pe invitații săi cu întâmplări din cele prin care au trecut. La întoarcere, i-au găsit pe toți leșinați, cu pipe de opium în mână. Colegii i-au „fricționat brațele și tâmplele lui Pascu”, iar rajahul i-a liniștit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911. Ei rămăseseră doar trei călători însoțiți de un câine.
Au plecat spre Calcutta, iar de acolo la bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town, în apropierea celui mai sudic punct al continentului african, Capul Bunei Speranţe. Apoi ajung în Insulele Canare, cu un popas mai lung. Pe apă sau în vreun popas prelungit în așteptarea vaporului își parcurg distanţa zilnică de aproximativ 45 de km. Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia.
Cea de-a doua mare tragedie
În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi). Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Anevoie încearcă să-l dovedească, mergând doar în opinci prin ploaie, pe cărări înguste şi alunecoase. Reușesc să depășească drumul extrem de dificil, până la un punct, când, mergând pe o potecă îngustă în șir indian, Negreanu se prăbușește în gol, cu bucata de stâncă surpată de sub picioare. Deși scos imediat din prăpastie, cu mâinile şi picioarele fracturate şi cu serioase leziuni interne, Negreanu e purtat într-un fel de hamac până-n primul orășel. Aici se prăpădește, la aproape 8 000 de km de casă, lăsându-i pe Dan şi pe Pîrvu, pentru restul de drum singuri cu Harap.
Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petrece iarna lui 1912. Reușesc să ajungă la strâmtoarea Bering și, înaintând printre satele de eschimoși, își continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui. Îi spunea că îl dor de ceva vreme picioarele.
Își continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, și cei doi ajung pe coasta estică a Mexicului, la Tampico, de unde se vor întoarce pentru prima dată în Europa. Revin în Europa prin Sicilia şi Italia, traversează Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda. La Amsterdam, Pîrvu şi Dan se îmbarcă pentru Anglia pe care o traversează de la Dover la Glasgow. Pleacă din nou spre America
La Glasgow cei doi pleacă din nou spre America. În august 1914 vizitează cascada Niagara, uzinele Ford, oraşele Detroit şi Cleveland. În Statele Maryland şi Delaware sunt oaspeţii guvernatorilor, iar la 9 decembrie 1914, ai Casei Albe, la Washington. După ce traversează statele Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia şi Florida, ajung la un total de 90 000 km parcurși, o performanță neatinsă de nimeni până atunci într-un interval de timp atât de scurt.
Cea de a treia mare tragedie
În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbușească: „Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav și trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei și îl roagă pe Dan să-și continue drumul.
Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său și să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.
Singur în fața drumului
De la Trampa, Dumitru Dan pornește spre Cuba, unde ajunge la 18 ianuarie 1915. Străbate timp de o lună Cuba, ca un remediu moral, întrucât „i-a trebuit un timp să-și revină din şoc şi să realizeze că a rămas singur, absolut singur”. Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul unui transatlantic ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona.
De acolo ajunge în Grecia, la Salonic, unde e arestat fiind considerat spion și e expediat pentru a fi executat la Londra. Reușește să scape de pedeapsă doar cu ajutorul intervenției ministrului român la Londra. În cele din urmă, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Însă, din pricina războiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit și să se întoarcă în țară. Din cei 100.000 de km ai itinerarului stabilit, mai avea de parcurs doar 4 000 de km.
După război – în vara lui 1923 – Touring Club de France îi stabilește un itinerar pentru parcurgerea distanței rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei și Elveția și sosește la Paris la 20 iulie 1923, unde este încununat campion mondial şi primește premiul de 100 000 franci pentru cei 100 000 km parcurși pe jos, în jurul pământului.
Distanța propusă – 100 000 de km – fusese parcursă în totalitate, traversând de șase ori ecuatorul, între paralela de 67o latitudine nordică, în Alaska, şi cea de 40o latitudine sudică, în Argentina şi Chile, trecând prin 74 de state şi 30 de colonii, prin unele de mai multe ori;Oceanul Atlantic fusese traversat de patru ori, cel Indian de două ori și Oceanul Pacific, o singură dată.
Epilog
Cu banii primiți Dumitru Dan avea să-și cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Așa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniștilor la putere a mers prin școli să povestească elevilor despre călătoria sa.
În Cimitirul Eroilor din Buzău, lângă un coș de gunoi mereu plin, există o parcelă împrejmuită cu un gard de sârmă ruginită, la căpătâiul căreia se află o cruce din fier aproape căzută;pe ea, fără nicio altă explicaţie, un nume:„Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978”.
Acolo îşi doarme somnul unul dintre primii globe-trotteri ai lumii, românul Dumitru Dan.
Sursa: historia.ro, webcultura.ro