La 1 iulie 1594 a murit domnul Moldovei Petru al VI-lea Şchiopul. Petru Şchiopul (1537 – 1594) a urcat pe tronul Moldovei de patru ori, un „record” neegalat ulterior în istoria Principatelor Române. Tot el a fost primul din familia Basarabilor, domnitoare în Muntenia, care a urcat pe tronul moldovenesc al Muşatinilor. Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea al Constantinopolului scria în 1588 despre Petru Şchiopul: „Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească … şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri. Îi plăcea mult de cântăreţi şi avea un preot cu meşteşug, îndemânatec”.
La 1 iulie 1822 a fost abolit regimul fanariot şi sunt restabilite domniile pământene în Moldova şi Ţara Românească. Rolul activ jucat de domnitorii fanarioţi în revoltele grecilor de după 1820 şi haosul provocat de mişcarea Filikí Eteria în Moldova şi Muntenia, ca şi Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul membrilor familiilor fanariote în ambele principate româneşti. În primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi au fost trimise delegaţii pentru a cere Înaltei Porţi domni pământeni (naţionali). Această acţiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioan Sandu Sturdza şi în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica (Grigore Dimitrie Ghica).
Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu a reuşit să determine sfîrşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pămîntene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii cauzate de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Naţională”. Domniile lui Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi a lui Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia au fost primele domnii pământene după o lungă perioadă a domniilor fanariote în Muntenia şi Moldova.
Perioada domniilor pământene (naţionale) a constituit tranziţia spre organizarea modernă a societăţii, dar atât Grigore D. Ghica în Muntenia, cât şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova, nu au avut nici răgazul, nici mijloacele necesare, pentru a profita de un climat de stabilitate politică, de ordine pentru a realiza reformele menite să reînnoiască structurile societăţii, să reformeze instituţiile statului, prin măsuri administrative ei reuşind doar să diminueze abuzurile. Este adevărat, că împrejurările au fost deosebit de vitrege pentru cei doi domni români, dar şi propria lor capacitate şi voinţă nu le-au permis să realizeze schimbări calitative în viaţa celor două principate. Perioada domniilor pământene a fost însă în scurt timp întreruptă de ocupaţia militară rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 şi de perioada de dominaţie ţaristă care a urmat.
La 1 iulie 1891 a plecat la cele veşnice Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric, scriitor şi publicist român. Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului).
La 1 iulie 1926 s-a născut la Soroca, în Basarabia, Gheorghe Ursu, disident anticomunist. Gheorghe Ursu, (1926-1985) a fost un inginer constructor, poet, scriitor și disident. A fost arestat în urma denunțului unei colege de serviciu. A murit din cauza bătăilor primite în timpul detenției.
La 1 iulie 1940 a început incidentul armat de la Vicovu de Sus, care a durat trei zile. Ostașii români, retrăgându-se, au oprit trupele sovietice „eliberatoare”, care se apropiau de Mecca românească – Mănăstirea Putna.
Incidentul armat de la Vicovu de Sus din perioada 1-3 iulie 1940 a fost o acțiune militară individuală, desfășurată la nord de localitatea Vicovu de Sus, pe șoseaua Ciudei-Vicov, pe teritoriul Județului Storojineț, de către Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7 Infanterie, aflat sub comanda maiorului Valeriu Carp, împotriva trupelor sovietice care se apropiau de linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul URSS din 26 iunie 1940. În urma acestei acțiuni, a fost asigurată acoperirea zonei Gurii Putnei. Ajuns aici, maiorul Valeriu Carp le-a spus ostașilor săi: „De aici nu ne mai retragem, peste Putna nu se trece. Mergeți la unități și organizați-vă poziții de apărare, și dacă rușii mai înaintează un pas, din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul” .
În contextul evacuării teritoriilor basarabean și nord-bucovinean de către Armata României, începând cu data de 28 iunie ca urmare a ultimatumului sovietic, în dimineața zilei de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a emis dispoziții conform cărora trupele românești trebuiau să nu deschidă focul asupra trupelor sovietice și să nu reacționeze la provocările acestora, iar comandanților li s-a cerut să intre în contact cu trupele sovietice.
Coloane lungi de mai mulți kilometri de militari români au început să se retragă din Bucovina de Nord, spre noua frontieră, cu trupele sovietice aflate la un pas în urmă sau ocupând în prezența trupelor române unele localități. Mai mult, sovieticii nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de ei, depășind-o și înaintând în adâncimea teritoriului – cum s-a întâmplat în Ținutul Herța.
În acest context dificil, în perioada 1-3 iulie șapte delegații sovietice au presat Batalionul 3 Infanterie să se retragă, ceea ce ar fi însemnat că accesul pe șoseaua care ducea spre România, să fie liber. Subunitatea însă a rezistat chiar pe noua graniță aflată la nord de Vicovu de Sus. Cu toate că ordinul anterior interzisese deschiderea focului împotriva trupelor ruse, există date care susțin că militarii batalionului, tocmai asta ar fi făcut. Astfel, conform unui raport oficial al Corpului 10 Armată semnat de generalul Constantinescu, care era comandantul acestuia, batalionul comandat de către Valeriu Carp a ocupat o poziție defensivă și a stopat înaintarea trupelor sovietice, precum și a formațiunilor de partizani (sovietici îmbrăcați în uniforme românești). De asemenea, conducătorii grupelor de partizani au fost capturați de soldații lui Valeriu Carp și împușcați pe loc.
De abia la data de 4 iulie, Batalionul 3 Infanterie s-a repliat pe aliniamentul râului Suceava, pentru a face joncțiunea cu restul Regimentului 16 Infanterie, unitate care a preluat controlul podurilor și drumurilor din acel perimetru.
În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța către statul sovietic, această acțiune și-a adus contribuția la menținerea teritoriului aflat la sud de râul Suceava în interiorul noii granițe a României.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com