La 17 iunie 1889 a avut loc înmormântarea lui Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu din București.
Cu zece ani înainte de moartea sa poetul nostru național a scris poezia „Despărțire”, în care se întreba:
„Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde‑s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi‑vor pentru mine repaosul de veci”.
Acel repaus a început pentru el la 15 iunie 1889, iar la 17 iunie au avut loc funeraliile cu „cântări tânguitoare”. De la conducerea în ultimul drum a celui mai mare poet român se păstrează o singură imagine, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Imaginea atestă că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „Din partea amicilor”.
Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Titu Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor al ziarului Adevărul: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”.
După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care îl însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s‑a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui care era dus către cimitir: „…Şi noi care te‑am iubit şi te‑am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi‑l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al poetului a fost coborât în mormânt spre seară. Cineva dintre cei prezenți la funeralii lăsă o mărturie: „Soarele cobora către amurg, parcă vrând să imite asfințitul celui ce ne‑a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
