La 6 decembrie 1912 a decedat Ion Mincu, arhitect, membru fondator și președinte al Societății Arhitecților din România, întemeietorul școlii românești de arhitectură. Ion Mincu (1952-1912) a fost şi inginer, inovator, pedagog, profesor universitar, deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească, Ion Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România. În perioada 1877-1884 a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, și obține diploma de arhitect. În 1883 a primit premiul Societății centrale a arhitecților francezi. Întors în țară, între 1892-2897, Ion Mincu are o activitate didactică și își aduce aportul la înființarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români. Între 1998-1912 a fost profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, iar apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București. Ion Mincu a fost deputat în Parlamentul României, președinte al Societății Arhitecților Români.
La 6 decembrie 1913 s-a născut savantul-chirurg, scriitorul și publicistul, activistul public, academicianul Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Mykola Amosov. Mykola Amosov (1913-2002) a fost unul dintre primii medici din URSS, care a aplicat în practică metoda circuitului artificial al sângelui. În anul 1965 a fost primul din lume care a aplicat proteze ale valvulelor la inimă. A creat o școală științifică.
La 6 noiembrie 1916, la București sosește o delegație germană care cere să semneze capitularea orașului. Delegația era condusă de prințul Schaumburg-Lippe, fostul atașat militar al Germaniei în România. Primarul Emil Petrescu, în prezența reprezentanților guvernului (plecat la Iași) a semnat „declarația de capitulare în fața inamicului».
La 6 decembrie 1972 (după unele date – 21 noiembrie 1972), la Chicago, SUA, a decedat poetul şi eseistul Vasile Posteucă, unul dintre fondatorii grupării cernăuţene „Iconar”, care a activat în perioada interbelică. Vasile Posteucă s-a născut în 1912, în localitatea Stăneştii de Jos (fostul raion Hliboca, regiunea Cernăuţi). La vârsta de doi ani a rămas orfan de tată. Și-a făcut studiile secundare ca bursier la liceul din Siret (1924-1931), iar cele de litere – la Universitatea din Cernăuţi (1931-1936). Vasile Posteucă debutează aproape simultan în viața literară și cea politică. Pe plan literar a debutat cu două poeme la revista „Junimea Literară” din Cernăuți, iar pe plan politic a fost membru al Asociației studențești „Arboroasa” (1930-1936) și președinte al ei (1934-1936). Vasile Posteucă a fost şi vicepreședinte al „Centrului studențesc” din Cernăuți, dând dovadă de cel mai înfocat românism cu prilejul manifestărilor și congreselor studențești. În 1936 a organizat primul Congres al Studențimii Bucovinene și a fost delegat timp de trei ani la Uniunea Studenților. Poetul Vasile Posteucă a colaborat intens cu revistele „Iconar”, „Glasul Bucovinei”, „Convorbiri literare” etc.
După evenimentele din august 1944, când România a fost invadată de Armata Roşie, Vasile Posteucă a emigrat. În Franța el a studiat la Sorbona (1949). În Canada, la Toronto, și-a obținut titlul de Master of Arts în 1953, iar în 1962 – titlul de Doctor în Litere. Din noiembrie 1966 funcţionează ca profesor universitar la Universitatea din Mankato. Din 1948 colaborează cu mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Împreună cu Nicolae Petra, Vasile Posteucă a înfiinţat şi a condus revista iconaristă „Drum”, care a apărut la Mexico în perioada 1963-1972. S-a stins din viață în anul 1972, în urma unei boli incurabile. Începând cu anii 90, graţie regretatului ziarist cernăuţean, Ion Creţu, la Cernăuţi şi în România au apărut câteva volume ale scrierilor lui Vasile Posteucă. În faţa şcolii din Stăneşti, satul lui de baştină, lui Vasile Posteucă i s-a ridicat un bust. Multe din versurile poetului poartă pecetea dorului neţărmurit de baştină.
La 6 decembrie 1996 a murit Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist, membru titular al Academiei Române din 1992. Operele sale au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. După Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com