La 8 iulie 1481, cu 539 de ani în urmă, a avut loc Bătălia de la Râmnic dintre oastea lui Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, și cea a lui Basarab al IV-lea cel Tânăr al Munteniei, susținut de armata otomană.
Bătălia de la Râmnicu Sărat s-a înscris în cadrul eforturilor depuse de Ştefan cel Mare pentru impunerea unui domn fidel pe tronul Ţării Româneşti, care să-i fie solidar în cadrul lungului conflict cu Poarta Otomană, declanşat în vara anului 1473. În luna noiembrie 1477, Ştefan cel Mare a organizat o expediţie în Ţara Românească, l-a înfrânt pe Laiotă Basarab, fostul său protejat, şi l-a instalat pe tron pe Basarab cel Tânăr-Ţepeluş. Acesta nu a putut urma linia politică a domnului de la Suceava, datorită situaţiei deosebite a Ţării Româneşti şi a opoziţiei clasei politice muntene şi a trecut de partea otomanilor.
În iunie 1480, Ştefan cel Mare, în cooperare cu voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory, a iniţiat o nouă campanie în Ţara Românească, scopul fiind înlăturarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş. Înfrânt, acesta s-a refugiat la turci, tronul fiind ocupat de Mircea, un fiu nelegitim al lui Vlad Dracul. Sultanul Mehmed al II-lea i-a acordat ajutor lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, care a reocupat tronul şi a pregătit în mare secret o puternică expediţie împotriva Moldovei. În acel moment, Ştefan cel Mare făcea, la rândul său, pregătiri pentru înlăturarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, cerând locuitorilor din ţinuturile Brăilei, Buzăului şi Râmnicului să-l accepte pe favoritul său, Mircea. Aceştia au refuzat propunerea, insultându-l pe domn.
În lunile mai-iunie 1481, Basarab cel Tânăr, în fruntea unei armate compuse din trupe muntene şi otomane, ultimele fiind conduse de Ali Bey şi Iskender Bey, a invadat Moldova. A înaintat pe valea Siretului, până la Bacău, arzând şi pustiind totul în cale „până sub Lunca cea Mare”, respectiv lângă Răcăciuni. Moartea sultanului Mehmed al II-lea (3 mai 1481) şi reacţia promptă a lui Ştefan au determinat retragerea oastei turco-muntene. Contraofensiva declanşată de Ştefan cel Mare a mutat acţiunile militare pe teritoriul Ţării Româneşti. Bătălia decisivă s-a dat, duminică, 8 iulie 1481, la Râmnicu Sărat. A fost o confruntare grea, deoarece oastea munteană era superioară numeric celei moldoveneşti, prima având, după cum scrie istoricul Nicolae Iorga, circa 20.000 de oameni.
Victoria a aparţinut lui Ştefan cel Mare. Cronicarul Grigore Ureche scrie: „Mulţime de inşi fără număr au pierit şi mulţi boieri au picat. Şi pre Ţepăluşi vodă încă l-au prinsu viu şi i-au tăiat capul”. Moartea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş în timpul bătăliei nu este confirmată de izvoarele istorice, el retrăgându-se în părţile vestice, de la Piteşti (6 august 1481) dând şi un hrisov. Letopiseţul de la Bistriţa confirmă relatarea lui Grigore Ureche scriind „şi mare şi nenumărată mulţime de oameni fură bătuţi cu totul şi toate steagurile fură luate şi nici unul nu le rămasă şi toţi vitejii şi boierii căzură atunci”.
Victoria lui Ştefan a fost deplină şi forţele moldoveneşti i-au urmărit pe turci până la vadurile Dunării. Ele au înconjurat cetatea Turnu şi au incendiat şi malul bulgăresc al marelui fluviu. Boierii munteni s-au închinat lui Ştefan cel Mare, care a instalat pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Călugărul (1481, 1482-1495), un fiu natural al lui Vlad Ţepeş. Mircea, pretendentul iniţial avut în vedere de Ştefan, a căzut în dizgraţie.
Victoria categorică obţinută de Ştefan cel Mare a arătat încă o dată valoarea sistemului militar al Moldovei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
