La 9 mai 1918 s-a stins din viață ilustrul poet, clasicul literaturii române, membru titular al Academiei Române, George Coșbuc. Poezia lui George Coșbuc aparține patrimoniului cultural național. El, autor canonic, nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. Ca traducător, George Coșbuc a dat o versiune completă a operei lui Dante „Divina Comedie”. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc „Eneida” și „Odiseea” și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, în satul Hordou (în prezent – George Coşbuc) din apropierea Năsăudului. Documentele atestă că, după tată, este descendentul a zece generaţii de preoţi, iar după mamă, avea în urmă cinci generaţii de preoţi. Vestitul istoric literar, George Călinescu, remarcă: „Mai toţi din familie, fraţi şi cumnaţi, erau capete cu lumină şi popi”. Viitorul poet a învățat la Gimnaziul Superior Greco-Catolic Românesc din Năsăud. Sunt anii în care Coşbuc citeşte foarte multă literatură română şi universală, manifestă interes deosebit pentru clasicii greci şi latini şi pentru literatura germană şi începe să scrie poezii. Cu toate că nu a devenit preot, George Coşbuc a fost un foarte bun cunoscător al teologiei, al Blajului, al Şcolii Ardelene şi al Istoriei Bisericii Unite. S-a format în Biserica Unită, gândirea Bisericii sale i-a condus viaţa şi i-a modelat personalitatea. În anul 1884 George Coşbuc devine student al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii Maghiare din Cluj. Aici îl are profesor pe renumitul Grigore Silaşi, admirator al creaţiei populare. Acesta îi trezeşte tânărului student interesul pentru folclor, care, de altfel, nu-i era deloc străin, Coşbuc a fost şi a rămas întreagă viaţă un om al satului. Grigore Silaşi îl determină să activeze în Societatea literară „Iulia”, pe care a creat-o şi o conducea. În 1897, la chemarea lui Ioan Slavici, George Coșbuc pleacă la Sibiu ca redactor la gazeta „Tribuna”, care avea colaboratori de mare valoare. În paginile revistei el va publica multe din poeziile sale, printre care şi „Nunta Zamfirei”, poem care atrage atenţia lui Titu Maiorescu şi-l determină să-l cheme la Bucureşti. În capitala României George Coșbuc activează în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar o perioadă mai îndelungată – la Casa Şcoalelor, căci din scris nu-şi putea asigura existenţa. Opera sa este tot mai bogată, apar volumele „Balade şi idile” (1893), „Fire de tort” (1896), „Ziarul unui pierde-vară” (1902), „Cântece de vitejie” (1904) — poezii închinate Războiului de Independenţă, „Povestea unei Coroane de oţel” (1899). Ca traducător, se observă predilecţia pentru epopee, traduce „Eneida”, opera lui Vergilius, „Odiseea” lui Homer şi „Divina Comedie” a lui Dante. A tradus-o la rugămintea tatălui său, părintele Sebastian, care căuta să-şi procure o carte „a unui italian, Dante, în care se vorbeşte de Iad, Purgatoriu şi Rai”. A reuşit să dea tiparului una din cele mai bune traduceri europene a „Divinei Comedii”, afirmă profesorul universitar, italianul Ramiro Ortiz. Pentru această extraordinară realizare, George Coşbuc a învăţat italiana şi a făcut mai multe călătorii de studiu în Italia. De asemenea, a tradus din literatura germană şi maghiară. Universul creaţiei lui George Coşbuc, liric sau epic, îşi are originalitatea în reflectarea vieţii satului ardelenesc, o reflectare cu aspect monografic. Poezia iubirii, cu specificul ei obiectiv, şi a naturii ocupă cel mai larg spaţiu. În 1897, la propunerea lui Iosif Vulcan, poetului George Coșbuc i s-a acordat Premiul Academiei. Înaintea lui Coşbuc, l-au primit doi scriitori: Vasile Alecsandri şi Alexandru Odobescu. În 1900 George Coşbuc devine membru corespondent al Academiei Române, iar la 2 iunie 1916 – membru activ. Poetul George Coşbuc s-a stins din viață la 9 mai 1918. El a fost înmormântat în cimitirul Bellu, în apropierea mormântului lui Mihai Eminescu. Un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, a opinat: „Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
