Jurnal de război

Dezvăluiri ale jurnalistului săptămânalului „Libertatea Cuvântului”, care timp de câteva zile s-a aflat în estul răzvrătit

Andrei ROMANŢOV a revenit sănătos acasă şi povesteşte ce a descoperit pe linia frontului

„Înţelege că oricât de antrenat, înarmat şi protejat ai fi, dacă îţi cade în cap un proiectil de 50 kilograme nu te mai salvează nimic”
Cândva, după ce vom dobândi victoria, voluntariatul, care a devenit un fenomen social unic în Ucraina, va constitui obiectul unor studii detaliate şi o sursă inepuizabilă pentru filme şi cărţi. În condiţiile incapacităţii statului de a asigura armata, întreaga comunitate şi-a reunit forţele şi pe banii adunaţi benevol şi-a asumat această responsabilitate. În orăşelul Noua Suliţă, ca şi în toate localităţile din acest raion, voluntariatul a devenit un fenomen foarte răspândit. Mii de oameni prin diferite metode contribuie la colectarea de fonduri, produse alimentare, îmbrăcăminte pentru apărătorii Patriei şi pentru necesităţile celor răniţi. Militarii, fără excepţie, recunosc că anume ajutorul venit din partea oamenilor simpli îi salvează de foame şi frig pe front.

Suntem voluntari
De la începutul ostilităţilor, în raionul Noua Suliţă au fost create multe organizaţii care colectează ajutor pentru armată. Printre acestea se numără şi consiliile locale, organizaţia raională de Cruce Roşie, care achiziţionează ajutorul venit din partea oa­menilor şi întreprinzătorilor care este trimis în estul ţării. Sunt oameni din sate, în particular, din localitatea Ridkivţi, care în mod regulat, cu propriile microbuze, se deplasează în zona desfăşurării operaţiunii anti-teroriste. Cea mai mare problemă constă nu în colectarea, ci anume în expe­dierea ajutorului care trebuie să ajungă la cei care au nevoie de el. De aceea, şi angajaţii Centrului de asistenţă primară din raionul Noua Suliţă, după ce au colectat ajutoarele ce constau din produse alimentare (paste, crupe, ceai, cafea, făină, legume, fructe, slănină, conserve de casă, articole de igienă şi, desigur, ţigări), au decis să le expedieze de sine stătător. Astfel, în călătorie au pornit nouăsuliţeanul Ian Sire­akov cu propriul microbuz, pre­şedintele Asociaţiei parti­cipanţilor la operaţiunea anti­teroristă, Eduard Prydolob, împreună cu asistentul său şi, bineînţeles, subsemnatul, corespondent special al ziarului „Libertatea Cuvântului”. Com­bus­tibilul necesar a fost asigurat de Roman Crigan şi Gheorghe Nichitovici.

Calea spre Est
În fond, călătoria a trecut aproape fără nici un incident. Aceasta dacă nu iau în considerare faptul că o călătorie la o distanţă de circa 1.300 de kilometri nu este foarte plăcută. Ultimii 200 de kilometri au produs impresii puternice: drum inexistent, totul este ruinat şi distrus. În regiunile Harkiv şi Lugansk, spre marea mea uimire, se efectuează unele lucrări de construcţie a drumurilor. Aici chiar se finalizează construcţia unei autostrăzi. Am trecut prin Ciuguevo, Svatovo, Starobelska şi mai departe. Primul punct de control serios l-am întâlnit la periferia Harkovului. Aici sunt oprite toate mijloacele de transport, însă nu la toată lumea sunt verificate documentele şi maşinile. Un punct de control similar l-am întâlnit la Ciuguevo. În preajma Krupianskului, care se află la o distanţă de 100 de kilometri de zona operaţiunilor armate lucrurile devin cu mult mai serioase. Pe drum sunt înşirate blocuri din beton, saci împluţi, angajaţi ai miliţiei rutiere, militari şi reprezentanţi ai altor structuri. Am plecat mai departe pe timp de noapte, astfel că luminile maşinilor au trebuit să fie închise. Maşina noastră a fost verificată într-un mod cam artificial şi astfel am dedus că sunt obişnuiţi cu voluntarii. Toţi înţeleg că a trece ceva ilegal prin punctul de control este imposibil, iar altă cale de a ajunge la destinaţie nu există. Curios rămâne faptul că la plecare am fost verificaţi mai minuţios. Aceasta din motivul de a nu permite trecerea unor dezertori şi a faptului că la întoarcere foarte mulţi sunt acei care vor să-şi ia cu sine un „cadou” periculos. Un alt amănunt pe care l-am observat este că în seara zilei de duminică majoritatea ferestrelor oamenilor din sate şi oraşe nu erau iluminate. După cum ni s-a explicat ulterior, foarte multă lume s-a refugiat. Încă în toamnă oraşul Starobelsk a nimerit sub bombardamentul artileriei din partea frontierei cu Rusia care se află la o distanţă de 50 de kilometri. De fapt, poate din cauza unor factori psihologici, însă cu cât ne apropiam mai mult de frontiera de est, parcă în aer plutea o atmosferă mai apăsătoare de nesiguranţă şi incertitudine.

Ziua liniştii
Nu ştiu precis pe unde trece linia de demarcare a aşa-numitei „zone”, însă mai departe de Starobelsk, la bloc-post ni s-ar fi interzis trecerea. Voi menţiona, că la început am planificat să ajungem la ostaşii Brigăzii aeromobile 80, unde îşi fac datoria băieţi din Bucovina. În ultima clipă ni s-a comunicat că unitatea a fost redislocată. Pentru a nu risca, am ales variata de rezervă. L-am sunat pe nouăsuliţeanul Vladimir, numărul de telefon al căruia îl aveam pentru orice ocazie. El ne-a şi întâmpinat la bloc-postul, situat după Starobelsk, cu un jeep „Mitsubisi” şi ne-a trecut dincolo de post. Am avut impresia că ostaşilor din această unitate nimeni şi nicicând nu le-a pus vreo întrebare. Unicul lucru, pe care l-am înţeles, aici, pe linia întâi, comportarea e cu totul alta. Ostaşii se ţin în grupuri, iar peste un timp oarecare explodează depozitele de muniţii ale separatiştilor, iar artileria acoperă cu foc locurile de concentrare a tehnicii. Dacă nivelul de pregătire în armata noastră ar fi la un asemenea nivel, războiul demult s-ar fi terminat. Ostaşii de aici sunt încrezuţi în sine, puternici şi veseli, dintre acei ce-şi spală dinţii înainte de a pleca la misiune şi îşi ţin în ordine uniforma militară. Toţi sunt colaboratori ai actualelor şi fostelor structuri de forţă. Epoleţii de colonel i-am observat la comandant când a pus în faţa efectivului sarcina pe ziua următoare şi a cerut să ne îndepărtăm pentru a nu auzi ceva de prisos.

Vin de la Marşinţi pentru victoria ucraineană
La tabăra militară am ajuns când întunecase de-a binelea. Întuneric era nu numai în împrejurimi, în pădure, dar şi în tabără – era respectat cu stricteţe regimul de camuflare. Chiar de la bun început am fost preveniţi să nu ne îndepărtăm de tabără – pădurea e plină de mine, aşa că după terminarea războiului geniştii vor avea de lucru, întorcându-le acestor păduri farmecul de odinioară. Soldaţii şi-au găsit adăpost într-o sală de cinema. Se simţea că suntem oameni străini printre ei. Ne-au primit bine, ne-au hrănit, am cinstit pentru victorie câte un pahar de vin din Marşinţi. După cum ne-a explicat Vladimir, ostaşii sunt bine asiguraţi cu armament şi echipament militar. Dispun de apărate de zbor fără pilot şi de optică modernă. Dar, iată, de produse alimentare şi ţigări au grijă voluntarii. Localnicii, să fim sinceri, continuă să se uite spre est şi ţin sub pernă „icoana lui Putin”. Militarii au la dispoziţie şi automobile.
Pentru a nu divulga un oarecare secret militar, l-am întrebat pe Vladimir despre ce putem scrie. Mi-a spus că despre toate în afară de coordonatele precise.
Aici îmi permit să fac o mică abatere lirică. Tabăra de odihnă, unde s-au aciuat soldaţii, nu este altceva decât unul din sanatoriile situate în aceste păduri de conifere. Cu un an în urmă aerul de aici era tămăduitor, iar în prezent – periculos pentru viaţă. Minele corporaţiei „Donbas­antraţit”, situate în această zonă, constituiau întreprinderile pe care se ţinea economia. Erau considerate ale statului, dar se aflau sub controlul lui Efremov, figură politică compromisă. Îl defăimează şi inscripţiile de pe garduri. Dar să revenim la casele de odihnă. Am găsit în Internet date despre aceea că vara trecută aici s-au odihnit oamenii, iar organele locale au raportat despre efectuarea reparaţiei capitale. Şi ce să vă spun? Dacă acestea se numesc reparaţii capitale, atunci „Kalinka” noastră e „Mejghiria” în comparaţie cu aceste obiective sociale pentru minerii din Donbas. Nu pot înţelege această sărăcie în ţara care se scălda în „aur negru”. Huzureau doar cei de-o teapă cu Efremov.

Câte ceva  despre eroi…
Cei care luptă aici nu prea vor să răspundă la întrebări, caută să evite discuţiile. De cele mai multe ori răspund în glumă. Tot în glumă mi-au răspuns cum au acaparat nişte blindate ruseşti. Zic că au fost cândva ruseşti, acum pe ele a fost fixat drapelul ucrainean şi scrise nişte citate din Şevcenko, ce-i drept în interpretare contemporană. Când întâmplător am auzit cum ostaşii din subunitatea cu misiuni speciale, la telefon, întreabă soţiile dacă feciorul şi-a făcut lecţiile, sau dacă a adormit fetiţa, rămâi profund impresionat. Ei sunt convinşi că, dacă mâine se va termina războiul, vor avea încă multă bătaie de cap: să caute bandiţii ascunşi în păduri şi depozitele lor cu armament.
Dimineaţa ostaşii s-au aliniat pentru a primi noi sarcini: stau alături bărbaţi de 40-50 de ani şi tineri de 20-25 de ani, chiar şi fete. Pentru ei războiul înseamnă muncă, iar sarcini primesc zilnic, ca şi minerii înainte de schimb. Liniştit şi fără multă vorbă se apucă să-şi îndeplinească misiunea. Unii pleacă undeva, alţii se întorc de la misiunea de noapte.
Însoţindu-ne până la primul bloc-post, Vladimir şi camarazii săi ne-au rugat să transmitem locuitorilor din raionul Noua Suliţă mulţumiri pentru grija faţă de ei, promiţând că vor apăra cu demnitate pământul natal. Ei n-au rostit aceste cuvinte pompoase, dar din privirea lor am înţeles că anume aşa va fi.
În prezent, voluntarii pre­gătesc alt ajutor umanitar pentru copământenii noştri care se află în Estul Ucrainei.
Andrei ROMANŢOV