În fiecare an, la 6 iunie, când istorica Ţară a Fagilor se îmbracă în aroma îmbătătoare a cireșelor coapte, la Stupca plânge vioara lui Ciprian, spărgând cupola Universului. Ea plânge după unul dintre cei mai iubiţi fii ai neamului nostru, născut în ziua de 14 octombrie 1853, în pitoreasca localitate Şipotele Sucevei, în familia Emiliei şi al preotului ortodox Iraclie Golembiowski, devenit mai târziu Porumbescu.
Destinul de muzician al lui Ciprian începuse, când copil fiind a ascultat pianul lui Carol Miculi, în sat la Stupca, unde s-au mutat părinţii. Anii copilăriei au fost cei mai frumoşi şi îndrăgiţi din viaţa viitorului compozitor. Ciprian a crescut ascultând muzica dulce a folclorului românesc. Tatăl i-a cultivat copilului dragostea pentru Ţară, pentru Neamul său, pentru trecutul plin de glorie al strămoşilor.
Ciprian Porumbescu a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, sat vecin cu Stupca, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava a început să studieze pianul şi orga.
Sub bolţile din curtea casei de la Stupca îi aducea la începutul tinereţii sale pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian.
În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivităţi, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Xenopol, Nicolae Teclu, participă şi tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistenţa cu minunatul său cântec la vioară.
Cercetătorul Victor Crăciun va scrie mai târziu următoarele despre manifestarea de la Putna: „A fost o serbare de suflet românesc, impresionantă prin idei, prin parada costumelor naţionale din toate zonele etnografice, prin interpretările corului studenţesc din Cernăuţi, ale celor treizeci de lăutari îmbrăcaţi în anterie negre, conduşi de celebrul Grigore Vindireu şi ale lui Ciprian Porumbescu, încă elev pe atunci, dar care avea să exclame cu emoţie şi bucurie: „Tată, am cântat Daciei întregi”.
Până în 1873, Ciprian Porumbescu a urmat la Suceava gimnaziul superior, organizând cu colegii formaţii vocale şi chiar un cor, se dădeau concerte publice. Ciprian noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.
În martie 1873, când a trecut cu bine examenul de maturitate, pentru Ciprian Porumbescu începuse deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani şi de compus toate lucrările minunate pe care le ascultăm astăzi.
Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis însă căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fiica în străinătate.
În 1874, ia fiinţă la Cernăuţi Societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Porumbescu era sufletul Societăţii, a creat primul ei ansamblu coral, muncea cu pasiune, clipă de clipă. Suferea des de răceli cu febră puternică. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, membrii „Arboroasei” sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare. Pentru Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare au fost fatale.
Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, posomorâtă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au adus la Cernăuţi. Apa rece de ploaie i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara. Temniţa s-a transformat pentru Ciprian în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au zdruncinat complect sănătatea. Când a ieşit din închisoare, după unsprezece săptămâni, era deja cu moartea în piept.
În timpul detenţiei a scris „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostaşilor români”.
Studiul muzicii, început la Suceava şi Cernăuţi, va fi continuat la Conservatorul din Viena, unde dirijează corul Societăţii studenţeşti „România Jună”. Aici va scoate, în anul 1880, colecţia de 20 de piese corale şi cântece, reunite în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, printre care „Cântecul gintei latine”, „Cântecul Tricolorului”, „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Amintita colecţie este prima lucrare de acest gen din literatura muzicală a spaţiului românesc.
De la Viena se întoarce în ţară, devenind la Braşov profesor de muzică la Gimnaziul românesc, angajându-se şi ca dirijor la Biserica „Sfântul Nicolae” din Scheii Braşovului. Aici urmează cea mai frumoasă etapă a vieţii sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei „Crai Nou”, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 şi 23 martie 1882.
De aici, din Braşov, avea să plece spre Italia la tratament, luând cu el căsuţa din Stupca cu toate amintirile din acele locuri şi iubirea lui niciodată împlinită pentru Berta Gordon.
Sfârşitul şi l-a aflat la Stupca, îngrijit de sora Mărioara, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. Vioara devenise prea grea pentru el. A închis ochii pentru totdeauna la 6 iunie 1883, lăsându-ne ca moştenire întreaga sa creaţie muzicală, care se încadrează în sfera curentului romantic, manifestând în totalitate elemente tehnice şi de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Ciprian Porumbescu, inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afişează o serie de trăiri personale, gânduri şi idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.
„Balada” sa, care a ajuns să fie cunoscută în toată lumea ca un simbol muzical al durerii şi tragismului istoriei noastre, emoţionează şi azi, la fel ca şi acum o sută de ani sau peste veacuri de acum înainte, prin genialitatea cu care surprinde măreţia şi sensibilitatea sufletului românesc”.
Comisia de toponimie a oraşului Cernăuţi şi Consiliul Orăşenesc au înveşnicit memoria despre marele compozitor român, viaţa căruia este strâns legată de fosta capitală a Bucovinei istorice. Cu ocazia jubileului de 155 de ani de la naştere şi a 125 de ani de la trecerea sa în nemurire, la insistenţa subsemnatului, pe atunci membru al comisiei de toponimie şi deputat în Consiliul Orăşenesc, o stradă din Cernăuţi a primit numele lui Ciprian Porumbescu.
Arcadie Opaiţ, devenind preşedinte al Societăţii pentru cultura românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi, a instalat pe faţada fostului Palat Naţional al Românilor o Placă comemorativă cu chipul iubitului fiu al neamului, care „a ajuns după gratii din cauza convingerilor sale”. Mai târziu, Arcadie Opaiţ, fiind întemniţat pentru aceleaşi convingeri patriotice, va fi închis în aceeaşi celulă, în care a stat, cu un secol şi jumătate în urmă, făuritorul nemuritoarei „Balade”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com