La 30 octombrie se împlinesc 40 de zile de la plecarea la cele veşnice a scriitorului român din Cernăuţi, Grigore Crigan. Urmând tradiţia creştină, dar şi îndemnul inimii, aprindem câte o lumânare pentru a-i lumina şi mai mult calea spre Împărăţia Cerurilor…
Grigore Crigan, care toată viaţa a lucrat la ziarul „Zorile Bucovinei”, a primit ca o dramă personală trecerea publicaţiilor de expresie română din regiune – „Zorile Bucovinei” şi „Libertatea Cuvântului” – la versiunea electronică. În primăvara acestui an ni s-a adresat nouă, celor de la publicaţia online „Libertatea Cuvântului”, să-i culegem din manuscris nuvela istorică „Fantasmele lui Vodă Cantemir”. Nici n-am bănuit că este una din ultimele sale lucrări literare.
Grigore Crigan a lăsat pentru posteritate câteva volume de proză. Sperăm că la ele se va adăuga încă unul – postum. El ne-a învăţat cum trebuie să ne iubim graiul, care izvorăşte din cea mai curată lacrimă a noastră. În ea sclipeşte veşnicia…
În amintirea luminoasă a scriitorului Grigore Crigan publicăm un fragment din nuvela istorică „Fantasmele lui Vodă Cantemir”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
***
Grigore CRIGAN
„FANTASMELE LUI VODĂ CANTEMIR”
(fragment)
Sprijinit de braţul Doamnei Casandra, urmat îndeaproape cu câteva slugi, Dumitraşcu-vodă ieşi prin coridoarele curţii domneşti la prima sa plimbare după strania şi inexplicabila sa boală. Se simţea încă slăbit, dintru început avea chiar ameţeli, dar treptat începu să-şi revină. Începutul formidabil de vară, aerul proaspăt şi curat ce străbătea prin geamurile larg deschise îi făceau bine. Îşi spunea cuvântul, fireşte, şi tinereţea sa, doar vodă avea numai 37 de ani… Cam peste trei sferturi de oră, când se hotărî să se întoarcă în apartamentele sale, pe neaşteptate, îi ieşi în cale tălmaciul-doctor al moscalilor cu un mesaj oral din partea comandantului săi. Cuviincios (nici pe departe nu semăna cu vraciul vajnic şi atotştiutor din nopţile trecute când se purta cu domnitorul cu prea multă dezinvoltură, poate chiar un pic obraznic), el făcu mai întâi o plecăciune adâncă, în stil european, în faţa lui Dumitraşcu-vodă şi a Doamnei Casandra, apoi vorbi cu glasul său cam piţigăiat de pitic sau eunuc:
– Măria ta, feldmareşalul Boris Petrovici Şeremetiev mi-a ordonat să vă transmit, excelenţă, că deseară urmează să sosească la Ieşi Împăratul nostru, Petru Alexeevici…
– Ştiu, doctore…
– Dar nu sunt doctor, măria ta, zise „asiatul”, încercând să zâmbească. – Sunt tălmaci, şi atât… Aş îndrăzni să vă întreb, excelenţă, de unde ştiţi despre venirea Împăratului? Gonacii noştri abia au sosit… Boris Petrovici…
– Am eu gonacii mei, tălmaciule…
– Aş mai îndrăzni să vă amintesc că măria sa Împăratul soseşte într-o zi de 23 a lunii iunie.
De astă dată „asiatul” zâmbi larg, cu toată gura, sugerând parcă ceva anume.
„Ei li ce dacă ţarul soseşte la 23 iunie?”, se întrebă în sinea sa Dumitraşcu-vodă. „23, 23… Parcă e un număr care îmi aminteşte de ceva…”.
–…Boris Petrovici, – îşi termină „asiatul” vorba începută ceva mai înainte, v-a transmis vestea pentru ca să ştiţi şi să puneţi la cale cele de cuviinţă, Măria ta.
– Bine, bine, farmazonule, şi transmite-i excelenţei sale, Boris Petrovici, mulţumirile şi gratitudinea noastră pentru atenţia şi grija pe care ni le arată.
Tălmaciul făcu iarăşi o plecăciune adâncă şi dispăru la fel cum se ivise dinaintea voievodului şi a soţiei sale.
– În primele două nopţi, când măria ta aveai febră şi aproape că delirai, – zise în şoaptă Doamna Casandra pentru a nu fi auzită de slugile ce îi însoţeau la câţiva paşi, tot timpul te atenţiona asupra acestui număr de „23”, amintit şi astăzi cu atâta stăruinţă de acest şaman, care în acele nopţi l-a făcut pe medicul, iar acum spune că e numai tălmaci. Eu nu mai înţeleg nimic…, şi Doamna Casandra strânse puternic braţul soţului, tremurând, deşi era i zi caldă de iunie. E un adevărat farmazon, cum l-ai numit în glumă, măria ta”.
„Zău, nu ştiu dacă l-am numit chiar în glumă”, – dialoga cu sine în gând Dumitraşcu-vodă, în timp ce Doamna Casandra continua:
–… Şi îl numeai în fel şi chip, măria ta. Odată, când mi se pare că erai conştient, i-ai fi spus: „Mare băsnar mai eşti, măi michiduţă!..”, şi Doamna Casandra râse din toată inima şi atât de plăcut încât domnitorul îi aruncă o privire plină de gingăşie şi-i strânse cât putu de tare braţul şi ea îi răspunse la fel. Priviţi dintr-o parte, cei doi soţi păreau o pereche pitorească de îndrăgostiţi: el, vodă, purtând haine uşoare de modă turcească, iar Doamna împrumutase mult din garderoba nemţească a Braşovului, unde locuise o vreme.
„Doamne, Dumnezeule, îl pisau gândurile pe vodă în timp ce soţia îi şoptea mai departe, relatându-i ba despre discuţiile sale cu nevestele marilor boieri, ba despre copiii lor, Doamne, Dumnezeule, noi nicicând n-am avut o viaţă tihnită şi calmă, dar mi se pare că am fost, totuşi, fericiţi, nu ne-a lipsit nimic pentru aceasta… Ce mai vorbă… Dispuneam de toate: două palate somptuoase în Constantinopol, moşii aici, în ţară, domnia în Moldova!.. „Tu vei rămâne domn neschimbat al Bogdaniei”, mi-a promis vizirul când m-au căftănit… Dar eu visam să am şi scaunul Munteniei… Şi le-aş fi unit pe amândouă asemenea lui Mihai Viteazul la 1600. De fapt, chiar meritam acest scaun după ce m-am căsătorit cu fiica lui Şerban-vodă Cantacuzino, Casandra… Vai ce vis frumos! Oare providenţa ne-a predestinat ca să trec prin toate aceste încercări ruşinoase, părăsindu-mi ţara şi absolut totul şi toate întocmai ca şi Mazepa, hatmanul cazacilor din Ucraina?”. Din discuţiile avute cu mai mulţi diplomaţi occidentali de care îl lega o sinceră prietenie, dar până şi din gura contelui rus Piotr Tolstoi, beizadeaua moldavă aflase imediat după faimoasa bătălie de la Poltava, din 1709, că hatmanul Mazepa, dorind să scoată Ucraina de sub ruşi, trecu împreună cu cazacii săi de partea şvedului şi turcilor…
„Nu-mi vine a crede că se săturaseră cazacii de atâta dulce, trăind împreună şi că le-a venit pofta de ceva amar”, era convins domnitorul.
„Sunt convins că de binele ce l-a avut ţara sa a vrut hatmanul s-o vadă scoasă de sub ruşi… Iar eu, fără a pune pe cântar ce au învăţat alte neamuri, nici chiar vecinii noştri de la răsărit, visând cu ochii deschişi, nălucitu-mi-s-a o vedenie că de dragul nostru, fără nici un interes, moscalii voiesc să-şi facă o pomană, fiind creştini… De unde atâta liubov la ei pentru acest neam al nostru?.. Noi voim să scăpăm de turci şi alergăm la moscali, Mazepa, hatmanul ucrainenilor, îi hăineşte pe aceştia, vrea să scape de ei şi face prietenie cu agarenii şi cu şvedul, duşmanul ruşilor… Şi iar îmi amintesc de tatăl meu, căruia îi plăceau vorbele cu tâlc. Ce spunea el? Cine-şi schimbă stăpânii rămâne slugă”. În cercurile diplomatice de la Poarta Otomană Dimitrie auzise odată vorbindu-se cam maliţios privitor la felul de a fi al Rusiei imperiale: înainte de a ocupa popoare mai muci din imediata ei vecinătate, mai întâi le eliberează, le scoate de sub un jug pentru ca să le atârne altul, al lor… Dumitraşcu vodă, dezamăgit la culme, constată: „Ce, fugii de lup şi dădui de urs?! Şi mă conving pentru a câta oară că mai credincioşi sunt ochii decât urechile… De-aş fi plecat pe urmele lui Milescu Spătarul să văd cu ochii mei cu Ţara Moscalilor şi nu să culeg mărturii despre ea din auzite… Doar Dumitraşcule, acum cinci ani, în „Istoria ieroglifică”, tu însuţi aşterneai negru pe alb că „semnul înţelepciunii iaste ca din cele văzute şi auzite, cele nevăzute şi neauzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a giudeca”… Doamne Dumnezeule, credeam că mi-a bătut ceasul norocului… Dar norocul, după cum ăi plăcea să repete dascălul meu Ieremia Cacavela, dă lapte când mintea paşte… Iată aici este buba care acum ne doare. Ea poartă două nume: vremea, timpul şi graba… Măria ta, părinte al meu drag şi scump, Constantin-vodă Cantemir, eu ţin bine minte cum cu mulţi ani în urmă, după ce îţi citeam uneori din cărţi despre împăraţi şi războaie, tu numai clătinai din cap a mirare şi înţelegere, ca apoi să adaogi câte ceva din filozofia ta de fost mercenar în diferite ţări ale Europei şi de urmaş al răzeşilor din Fălcii, aflaţi veacuri la rând sub pinten străin: „Vremea, Dumitraşcule, învaţă pe aceea care n-au dascăl… Eu n-am de ce să mă plâng: am avut dascăli şi chiar dintre cei mai iscusiţi… Înseamnă că timp n-am avut, timp destul şi prielnic, că m-am grăbit. Iar acum – iarăşi vorba ta, părinte drag şi scump – „dacă nu ţi se pleacă ţie vremea, Dumitraşcule, pleacă-te tu vremii, căci Dumnezeu are scară şi de suit şi de scoborât”… Şi am hălăduit mai departe, vânând himere şi visând fantasme şi năluciri şi în somn, şi cu ochii deschişi, dar mai ales în nopţile din urmă, când mai şi aiuream, suferind de acea cruntă febră stranie şi nemiloasă…”.
„Oare să se adeverească prevestirile atât de sumbre ale acelui „asiat”, apărut şi el ca din senin, prevestiri pe care le scrisese în ţidula ceea blestemată, în turceşte, că „nu este mai mare blestemat în lume decât omul acela ce are o fărâmă de pâine în mână şi o leapădă pe aceea şi cearcă afle alta mai mare”. Mult mă mir şi mă întreb cum n-a avut teamă că îi voi divulga conţinutul acelei ţidule lui Şeremetiev? Cine o fi cu adevărat acest „asiat”? Sau poate că şi feldmareşalul împărtăşeşte aceiaşi idee în ceea ce mă priveşte?.. N-aş crede… E un soldafon până în măduva oaselor, convins că creştinătatea, „blonzii”, vor învinge… Şi numerele astea ezoterice 23, 207.. Ce rol poate să aibă faptul că Împăratul soseşte la Ieşi anume în ziua de 23 iunie?.. Eu ştiu, sunt convins că pe toţi ne aşteaptă… un dezastru… Asta dacă veştile aduse de iscoadele mele din Crâm şi de la Dunăre se vor adeveri… E poate ceva ilogic, dar, zău, aş dori din toată inima ca ceste informaţii ale lor să fie greşite… S-ar putea ca turcii să ne ia captivi – pe ţar, pe mine, familia mea, oastea aceasta a moscalilor de câteva zeci de mii de oameni…”. Şi strânse iarăşi braţul Doamnei Casandra, care între timp îi tot vorbise domnitorului despre copiii lor, despre soţiile celor mai mari – Matei şi Constantin, pe unii pentru ai ogoi îi atinse un pic la poponeaţă, aşa, ca prostimea, dar, în cele din urmă, îşi dădu seama că soţul n-o mai ascultă atent, ci e completamente scufundat în lumea gândurilor sale ce îl rodeau cum roade cariul lemnul… Gânduri grele şi încâlcite asemenea unui labirint, iar el înzadar căuta să găsească firul Ariadnei…