Potrivit legendei Ștefan a fost întâmpinat la porțile Cetății Neamțului de blânda și iubitoarea lui soție care se grăbea să-i ceară voie soacrei sale să deschidă porțile și să-l lase să intre. Dârză și intransigentă chiar și cu fiul ei, doamna Oltea îi cere să se întoarcă în bătălie, să moară pentru țară, iar la ea să nu vină fără biruință.
Ce mamă își sacrifică cu bună știință copilul? Mama lui Ștefan o face tocmai fiindcă știe că gloria nu îi va aduce moartea, ci nemurirea. Ea este simbolizată de mormântul înconjurat de flori pe care Voievodul îl va avea după moarte, mormânt ce seamănă cu cel al ciobanului mioritic care cere să fie înmormântat în stână, lângă oițele lui.
Este un mesaj cu profunde reverberații în sufletul acestui popor a cărui principală valoare este libertatea, singurul scop pentru care trăia, un popor pentru care moartea era doar o punte de trecere spre o lume mai bună. Răspunsul mamei la cererea fiului de a-i deschide porțile cetății este unul singur, nu poate să vină la ea fără biruință. Mama acceptă cu seninătate moartea fiului ei, ea știe că orice s-ar întâmpla nu-și va pierde feciorul. În cazul în care acesta ar muri demn în luptă, prin faptele sale va păși în nemurire, numai așa va fi primit în Ceruri.
Unii ar putea să pună sub semnul întrebării modul în care a fost primit Ștefan de mama sa după o îndelungată despărțire. Oare ce mamă normală și-ar alunga fiul rătăcit în lume când în mod firesc l-ar fi cuprins în brațe și nu l-ar fi lăsat să plece? Iar doamna Oltea nu era o mamă normală, ea era muma lui Ștefan cel Mare, așa cum a fost cunoscută și descrisă de popor. Numai așa o mamă putea să crească și să educe un erou cum n-a văzut lumea. Numai o mamă care știa să-și ascundă dragostea sub râurile de lacrimi pe ascuns și avea tăria să-și țină fiul la distanță și chiar să-l alunge dinaintea ei dacă nu corespundea standardelor înalte pentru care l-a crescut și l-a format, îl putea propulsa spre înălțimile amețitoare spre care și-a luat zborul vulturul Moldovei de mai târziu.
Chiar dacă la data când a avut loc bătălia, doamna Maria Oltea avea să se odihnească de mai bine de zece ani sub o lespede de marmură la Mănăstirea Probota Veche zidită de Alexandru cel Bun, bunicul Voievodului, în înțelepciunea sa, Măria Sa Poporul a știut să judece cu dreptate și să ne trimită peste veacuri imaginea acestei femei cu adevărat sfântă care a modelat cu mâinile ei de mamă pe cel mai mare erou al neamului său. Că a fost intransigență cu el în copilărie, că a continuat să fie la fel după ce i-a fost omorât soțul la Reuseni pentru ca nu cumva Ștefan să-i scape din frâu, cum fac de obicei băieții rămași fără tată, doamna Oltea a știut să fie nemiloasă, dar știa că făcea acest lucru din dragoste, pentru a-i oferi fiului său un alt destin decât cel pe care l-au avut urmașii lui Alexandru cel Bun care s-au măcelărit între ei. Erau vremuri dure în care moartea pândea la fiecare pas cu viclenie și abia aștepta să faci o greșeală să te ia și să te ducă în întunecime nesfârșită a Regatului ei nocturn și rece. Firea hotărâtă a mamei Voievodului era completată, și de credința neasemuită în credința neasemuită în Dumnezeu și în neamul ei, credință pe care să i-o inoculeze și fiul ei încă de când era copil. Acea credință care l-a făcut pe Ștefan cel Mare să trăiască în smerenie și evlavie, să-și pună viața în slujba lui Hristos și a bisericii sale, iar spre sfârșitul vieții să ridice cel mai puternic zid care a apărat Moldova de păgâni, cele peste 40 de biserici și mănăstiri, cum nici un alt voievod nu a construit.
Aceasta a fost Oltea Maria, mama lui Ștefan cel Mare…
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com