Masacrul din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941
Ecoul masacrului de la Lunca, din ianuarie 1941, s-a răspândit repede în ţinut. Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii din localităţile herţene, mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii. Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar comunist, ca după o săptămână, către frontiera instalată de sovietici la finele cireşarului istoric, să se îndrepte un nou grup de oameni, dornici de libertate, din mândre aşezări bucovinene?.. Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferinţelor până la fund şi povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfârşit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca nişte stele, luminând calea pământenilor, mânaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinutul mioritic în primul an de dictatură bolşevică.
Jurnalistul Gheorghe Frunză, în materialul „Ecoul masacrului de la Lunca”, publicat în ziarul „Zorile Bucovinei” din 7 februarie 1998, la rubrica „Glasul adevărului”, scrie: „În cartea de mărturii „Douăzeci de ani în Siberia” de Aniţa Nandriş-Cudla, la capitolul „Am fost şi eu martor”, Gheorghe Nandriş vine să ne spună: „Un alt moment ieşit din comun, la care am fost şi eu martor, a fost fuga în masă peste graniţă înspre România a tineretului din Mahala şi din satele vecine. La numai şase luni după invazia rusească, în ianuarie 1941, un prim lot de tineri, de peste o sută persoane, reuşesc să treacă graniţa spre România. Ceilalţi prind curaj şi peste o lună, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, se formează al doilea convoi de aproximativ 400 de oameni, în majoritate tineri. Printre documentele doctorului Ion Nandriş am găsit o scrisoare rară – mărturia scrisă a unuia dintre cei 40 de supravieţuitori din „convoiul morţii”, care a scăpat ca prin minune din masacrul ce a urmat. Este prima oară când masacrul de la Lunca este descris de un participant direct. Acesta este Ilie Horoşinschi şi iată ce scrie el: „Adunarea a fost pe malul Prutului, pe ţarina Cotenilor, sub dealul cel mare… Acolo, după multă aşteptare, ne-am strâns cam mulţişori, cam prea mulţi pentru scopul în care eram adunaţi. Erau din Horecea cam 15, din Ostriţa cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 persoane, din Mahala. Erau bărbaţi în vârstă de 30-40 de ani şi mulţi tineri, ba chiar şi câţva copii de 16-18 ani. Am aşteptat să ne vină o iscoadă, după cum a fost înţelegerea, care să ne conducă înspre graniţa românească. În sfârşit, văzând că nu mai vine nimeni, am plecat singuri, cu nădejdea în Dumnezeu şi cu cele 30 arme, 25 revolvere, 8 grenade şi o puşcă mitralieră ce o aveam cu noi”.
În continuare, în amintita scrisoare se menţionează: „Am luat-o spre dealul Prutului în jos, mergând până la vale de Ţureni Mamorniţa, pe unde am trecut Prutul şi am luat-o aşa razna înspre Herţa. Aproape de oraş, câţiva dintre noi au distrus sârmele de la telefon. Am poposut ceva, mâncând care ce avea, şi apoi, pe sub Herţa ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut. Cam prin dreptul comunei Tărăsăuţi şi Noua Suliţă am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentru a trece graniţa în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruşi rămăseseră în urma noastră. Dar dacă nu-i noroc, nu-i, căci numai după câţiva paşi am auzit cu groază împuşcături de mitralieră. Conducător nu aveam şi, deci, nefiind nici unul dintre noi care să cunoască terenul şi mai ales graniţa, am rămas toţi năuci. Nu ştiam încotro s-o luăm. Grănicerii ruşi ne-au simţit şi trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresaţi s-au repezit asupra noastră. Zăpada era mare, încât ne înfundam în zăpadă până-n gât. Undeva devale se mai auzea şi Prutul, în partea care, fiind mai repede, nu îngheţase. În acest infern noi nu mai ştiam încotro s-o luăm. O parte, cei mai mulţi, au luat-o pe gheaţa Prutului, tocmai în raza puştilor mitraliere. Dintre aceştia, puţini au rămas teferi, câţiva, iar restul răniţi şi morţi… O parte din noi, printre care am fost şi eu, Toader Dascaliuc, Ion Spănuşă, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieşeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi. Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun, când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două şi în sfârşit, îngroziţi şi înnebuniţi de frică, am auzit o voce caldă de soldat român: „Vino încoace, frate”. Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii ruseşti din urmă şi am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României. Până când au mai venit câţiva de ai noştri, 30 sau 40, ne-am mai întreţinut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români şi, după ce ni s-au dresat acte, am fost duşi la legiune, la Dorohoi, şi în fine eliberaţi la Rădăuţi… Eram mulţumiţi că am scăpat de cizma bolşevică şi steaua lui Stalin”.
Nu se ştie numărul şi lista martirilor căzuţi la Lunca, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, fiindcă românii seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS „n-au fost identificaţi”. Despre aceasta se menţionează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, pe atunci locţiitor al comandantului amintitului detaşament de grăniceri, păstrat în Arhiva Direcţiei Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuţi.
Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul veşnic în Lunca Prutului şi Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi cântă doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, când în ţinutul mioritic activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămăşiţele pământeşti ale osândiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din actualul raion Cernăuţi şi înmormântați creștinește. Aici ei s-au născut şi de aici au trecut în nemurire.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com