În vecinătatea satului Pătrăuții de Sus se află un alt sat cu oameni gospodari și buni români. E vorba de localitatea Cupca, situată pe afluentul Siretului, Siretul Mic. Printre personalitățile de vază ale acestui frumos sat bucovinean se numără și poeta populară, folclorista Magdalina Morar. A fost o femeie simplă. Cel puțin așa spunea chiar ea despre sine. Deși la vremea ei a absolvit un liceu economic. A muncit în contabilitatea gospodăriei agricole locale. Dar adevărata ei vocație a fost poezia populară și folclorul. Regretata Magdalina Morar a compus zeci de istorioare, povestioare, legende, balade, poeme în stil popular. Cele mai multe au fost publicate prin ziarele noastre. Era invitată de organizatorii primelor sărbători naționale încă pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut, pentru a citi poeziile sale populare. A scris despre diferite evenimente. Anume Magdalina Morar din Cupca a selectat și adunat numele tuturor cupcenilor care au avut de suferit în vremea prigoanei bolșevice. Ea a fost prima din acest sat care a publicat numele sătenilor ei care au fost judecați, deportați, duși în Siberia sau Kazastan, a celor împușcați de enchevediști la Fântâna Albă. Tot ea a fost inițiatoarea comemorării lor la capeluța ce s-a ridicat în memoria victimelor staliniste nu departe de biserica din Cupca. La toate ceremoniile de pomenire a martirilor neamului nostru citea poemele și poeziile ei proprii dedicate acestor triste și dureroase evenimente. Aceste poezii au văzut lumina tiparului în ziare, almanahuri, reviste, broșuri din Bucovina și România. Cu părere de rău o boală grea de picioare, a răpus-o și în 1999 a plecat la cele veșnice. La câțiva ani după dispariția ei, adunând cu greu, căci erau cam risipite acele publicații, ba nici fotografii nu au rămas prea multe, am adunat, după multă muncă și alergătură, totul ce am reușit să găsesc despre viața și creația ei populară între copertele cărții ei proprii „Viața trece, amintirile rămân…”. La Cupca a rămas, dăinuind peste decenii, deja, printre numele altor cupceni și numele regretatei folcloriste și poete populare Magdalina Morar.
Despre tragedia cupcenilor ce au avut de suferit în diferite perioade, au mai scris în cele două monografii, intitulate „Cupca, un sat din Bucovina”, autorii Petre Ciobanu (trecut în eternitate) și fostul director al școlii din Cupca, Domețian Cucuruz, cât și profesoara Lucica Dușceac și subsemnata.
Un alt sat frumos de pe Valea Siretului este Suceveni. Deși nu este o carte aparte publicată despre cei deportați, avem mai multe articole în monografia satului. A fost pregătită pentru tipar de profesorul pensionar Teodor Nicolaevici. Se numește simplu și frumos „Suceveniul între trecut și prezent”. Domnul profesor este autor a câtorva cărți despre satul natal.
Un sat nu prea mare, dar cu oameni gospodari și harnici este Prisăcăreni, situat alături de Suceveni. Nici acest sat nu are o carte apare despre cei ce au avut de suferit în vremea prigoanei bolșevice. Au în schimb o fiică destoinică, în persoana bibliotecarei șefe de aici, doamna Rodica Zegrea. Activă, harnică, energică, talentată, pricepută la toate. Scrie versuri deosebite în trei limbi: română, ucraineană, rusă. Este inițiatoare și organizatoare a multor măsuri literar-cultural-artistice în biblioteca pe care o conduce de atâția ani. Anume doamna Rodica a scos de sub tipar monografia satului ei de baștină „File din istoria satului Prisăcăreni”. Ca și în toate monografiile apărute în Nordul Bucovinei, în ultimii 20 de ani, și în monografia respectivă un capitol aparte este dedicat persoanelor ce au avut de suferit în perioada teroarei comuniste. Fiecare sat bucovinean, are martirii săi. Păcat că nu fiecare s-a învrednicit de a avea o monografie a sa. Despre fiecare ar merita să se scrie. Ei merită să nu fie dați uitării.
Ne întoarcem din itinerarul nostru la Pătrăuții mei de Jos, satul cu cele mai multe cărți publicate anume despre sat și oamenii lui.
Despre chinurile îndurate a scris la Pătrăuții de Jos o cărticică nonagenara Aurora Opaeț, care nu este altcineva decât sora mai mare a savantului bucovinean Ilie Popescu. Istoria acestei cărțulii este simplă. Odată, la căminul cultural, fiind invitată la o întâlnire cu cei care au avut de suferit și au fost deportați, a povestit simplu și frumos despre anii tinereții ei, despre calvarul familiei, și mai ales drumul lung și anevoios al întoarcerii acasă. Atunci am convenit cu fratele ei, Ilie Popescu să așternem cele auzite pe paginile unei broșuri. Zis și făcut. Doamna Aurora a scris de mână întru-n caiet cele povestite. Fratele Ilie a cules la calculator istoria aceasta. Eu am redactat-o, am mers la cea mai apropiată tipografie, în orașul Storojineț și am pregătit cartea pentru tipar. Astfel a apărut broșura „Așa mi-a fost destinul”. Doamna Aurora trăiește și acum la Pătrăuții de Jos. Are frumoasa vârstă de 91 de ani. Este încă în putere. Face treburi pe lângă casă. Duminica merge la biserică. Văzând-o, îmi amintesc cum regretata Elizaveta Bogdaniuc, căreia tot i-am pregătit cărțile pentru tipar, îmi spunea mereu „Ceea ce nu te omoară, te întărește”. Oamenii trecuți prin atâtea greutăți, s-au călit, au devenit rezistenți și puternici.
Despre cei deportați, în proză și versuri a scris mult poetul popular, folcloristul, profesorul Valeriu Zmoșu. Un om deosebit, care deși n-a trecut prin calvarul deportărilor comuniste, a simțit atât el, cât și familia sa teroarea comunistă care i-a măcinat sănătatea.
Valeriu Zmoșu a văzut lumina zilei în familia preotului Gheorghe Zmoșu. Mama sa Viorica, cu familia ei, a gustat și ea din amarul deportărilor. A avut fericirea și s-a întors acasă. Dar a fost scoasă la muncile câmpului, la colhoz, și a căzut chiar pe lan, primind insult din care nu și-a revenit și a murit la doar câteva zile. Tatăl lui fiind preot, a fost prigonit mereu de autoritățile de atunci. Nu i se permitea să facă slujbă în biserică, era mereu persecutat, urmărit, stresat. A rezistat totuși și a fost mulți ani de zile preot în satul de baștină. Peste ani am publicat o carte despre el intitulată „Un vrednic slujitor al altarului sfânt”.
Profesorul Valeriu Zmoșu a avut și el de suferit mult. După ce a fost respins de la Universitatea cernăuțeană, pe motiv că este fecior de popă, cu greu a reușit să intre la Facultatea de geografie de la institutul pedagogic din Tiraspol, Moldova. Deoarece era la facultatea fără frecvență, a trebuit să lucreze la fabrica de confecții din Pătrăuții de Sus, care funcționa pe atunci. Unii lideri de partid s-au străduit să-l intimideze și pe acolo. Era mereu urmărit și suspectat. Dar a reușit să absolvească facultatea respectivă, obținând diploma de profesor de geografie, deși adevărata vocație a sa ar fi trebuit să fie filologia, așa cum visase. A fost mobilizat în armată, la marină, unde a trebuit să slujească 4 ani, deși avea sănătatea cam șubredă. Mereu hărțuit și intimidat, s-a ales cu o boală incurabilă, care îi macină sănătatea toată viața. Are noroc de soția sa Maria, de fratele său Ion cu familia sa, toți cadre didactice, care îl susțin și au grijă de sănătatea sa. Abia de prin anii 90 încoace a putut să lucreze după profesie. Fiind și în prezent profesor de etnografie și folclor la liceul din Pătrăuții de Jos. A adunat obiecte vechi și a amenajat un muzeu etnografic de toată frumusețea. Zeci de vizitatori din întreaga lume vin până în ziua de azi la acest muzeu, situat în centrul satului nostru.
A scris și publicat versuri, poezii populare, folclor despre cele mai diverse ocazii. Totuși principala lui temă au fost deportările, suferințele, necazurile prin care el și cu familia sa au trecut. A scris și despre alte familii care au avut de suferit. Peste ani, toate aceste publicații, însoțite de o serie de fotografii și-au găsit locul în monografia folclorică a satului de baștină numită „Un sat bucovinean de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Jos, mărturii spirituale”.
Profesoara Elizaveta Bogdaniuc, originară din satul vecin Cupca, dar care a trăit la Pătrăuții de Jos, împreună cu mama și fratele Constantin (tatăl fusese dus în altă parte) a gustat din amarul deportărilor staliniste din plin. Tinerețea, anii cei mai frumoși ai vieții, i-a petrecut în Kazastanul îndepărtat. Totuși a avut marele noroc să se întoarcă, toți la baștină. Doamna Elizaveta a fost pedagog, profesoară de limba maternă, dar și directoare adjunctă pentru lucrul educativ la școala medie din satul Cupca, un sat învecinat cu Pătrăuții de Jos. După ce s-a pensionat și s-a
mutat cu traiul la Pătrăuții de Jos, a început să scrie poezii și mici istorioare pentru copii. Dar a scris și versuri despre cei deportați, cât și istoria vieții ei zbuciumate. Toate acestea i le-am publicat în cele două cărți ale ei, una dedicată copiilor, iar cealaltă cu titlul „O viață zbuciumată”, unde a și scris despre suferințele ei și ale familiei. A pregătit și o serie de fotografii. Aceste două cărți, cât și o traducere i le-am publicat, după ce le-am redactat, corectat și aranjat în forma cuvenită, la tipografia din Storojineț.
Tema suferințelor îndurate de românii noștri bucovineni nu l-a lăsat indiferent nici pe un alt consătean al nostru, fost deputat în parlamentul Ucrainei, de fapt primul deputat român al Ucrainei independente, domnul Ion Popescu. În cărțile sale, în special în cartea „Români din Ucraina” domnia sa s-a referit nu numai la pătrăucenii noștri, dar și la toți românii ce au avut de suferit, cât și la drepturile acestora.
Ion Popescu a văzut lumina zilei într-o familie de intelectuali în satul Pătrăuții de Jos. După absolvirea cu succes a școlii medii din localitate a susținut examenele de admitere la Facultatea de filologie a Universității cernăuțene. După absolvirea ei s-a încadrat în munca pedagogică chiar la universitatea în cauză. A fost ales mai târziu deputat al poporului din Ucraina în câteva rânduri. Paralel s-a ocupat și de lucrul științific, urcând treaptă cu treaptă a ajuns doctor în filosofie. Actualmente este membru al mai multor Asociații și Societăți. Este președintele Consiliului Interregional al comunităților naționale din Ucraina.
Cel mai mult din întreg spațiul românesc din Nordul Bucovinei despre deportări, judecăți nedrepte, cei care au suferit enorm în vremea totalitarismului a scris și publicat savantul bucovinean, consăteanul nostru Ilie Popescu, fost președinte al Societății publice „Golgota” din regiunea Cernăuți. Cred că mulți cunosc scrierile sale, îl cunosc și pe el personal. Pe scurt aș vrea să readuc în memoria cititorilor câteva crâmpeie biografice. A fost omul fără copilărie. Copilăria a fost timp de 5 ani de zile petrecută alături de mama, frații și sora Aurora în Nordul Kazastanului. A suferit frig și foame. Au rezistat prin rugăciunile mamei la bunul Dumnezeu. S-au întors la baștină. Au luat-o de la zero în toate privințele. Totul a fost distrus, n-au găsit nimic din fosta avere. A fost argat. Cândva din dorința sa de a învăța carte a citit chiar și la ușița deschisă a șparhatului, neavând nici lumânări de ceară. Totuși a reușit, prin greutăți, lipsuri, necazuri, să învețe carte. A obținut studii superioare. Apoi a continuat drumul spre culmile științei, ajungând doctor în științe filologice. Este primul om cu studii înalte din satul de baștină din perioada postbelică. Timp de 44 de ani a profesat la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității cernăuțene. A publicat circa 400 de lucrări științifice. A scos de sub tipar 33 de cărți. Aflându-se la odihna binemeritată a înființat în anul 2010 Societatea regională „Golgota”, pe care o condus-o până în ultima zi a vieţii. A ridicat prin satele bucovinene cruci comemorative în memoria celor deportați. De asemenea a scris un șir de cărți despre calvarul stalinist prin care le-a fost sortit să treacă nordbucovinenilor. Pentru meritele deosebite, alături de alți 7 savanți din Ucraina este introdus în Enciclopedia celor mai învățați oameni ai lumii. Este autorul primei monografi despre satul nostru de baștină „Pătrăuții pe Siret”, apărută la o tipografie din România, în anul 2000. Este cunoscut mai ales de participanții Simpozionului memorial din Pitești. A fost invitat în permanență la diferite întâlniri pe la școli, biblioteci, cămine culturale, saloane de carte din Bucovina și România. Deținător a zeci de diplome, mențiuni, foi de laudă pentru marea contribuție adusă la comemorarea jertfelor, pentru patriotism, românism. Cu circa 9 ani în urmă la împlinirea vârstei de 75 de ani, am scos de sub tipar cartea „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul”. Este primul Cetățean de Onoare al satului Pătrăuții de Jos.
Desigur, ca om, româncă, patriot al baștinii și neamului meu multpătimit, nu am rămas nici eu indiferentă la tema deportărilor și suferințelor pătrăucenilor noștri, dar și a altor oameni din satele și comunele apropiate sau mai îndepărtate. Nemaivorbind de faptul că bunicul meu din partea mamei, Ilie Ștefureac, fostul primar al satului Pătrăuții de Jos, în mai multe rânduri, în total au fost 28 de ani, a avut de suferit de pe urma fostului regim de tristă și dureroasă amintire. Nu voi reda suferințele prin care a trecut, deoarece despre bunicul meu Ilie Ștefureac, bunica Iuliana Ștefureac, și întreaga noastră familie pe linie maternă, am publicat deja, cu câțiva ani în urmă broșura cu titlul „Răbdarea, floare rară”.
De asemenea am scris și publicat zeci de articole și 4 cărți proprii despre martirul neamului nostru, poetul crăsnean Ilie Motrescu. Despre viața și destinul său tragic am avut și comunicare tot cu câțiva ani în urmă la Conferința de la Pitești, bineînțeles, publicate ulterior în cartea a memoriei ce apare anual la Pitești. Despre destinul acestui vrednic bucovinean am scris și publicat sute de articole în presa scrisă, iar acum și online. Fac acest lucru anual, în preajma zilei sale de naștere – 18 august.
Despre un alt vrednic român, regretatul preot-protoiereu Gheorghe Zmoșu, care nu este altcineva decât tatăl cunoscutului folclorist și poet popular Valeriu Zmoșu, și care de asemenea a avut de suferit în vremea perioadei ateiste, am scos de sub tipar cartea „Un vrednic slujitor al sfântului altar”. Cu câțiva ani în urmă am scos de sub tipar cartea „Fântâna Albă – un ecou al durerii ce dăinuie peste vremuri”, o carte, unde am selectat poeziile poeților consacrați, dar și a celor populari, despre marea tragedie a neamului nostru, ce a avut loc la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941.
Câteva cuvinte despre mine. M-am născut în acest sat bucovinean. Aici am absolvit cu mențiune școala medie. Mi-am urmat studiile la Universitatea de Stat, pe atunci, acum Națională din Cernăuți, la facultatea de limbi străine, secția de limba franceză. Sunt profesoară de limba franceză, cu un mare stagiu de muncă. Acum sunt și pedagog-organizatoare la liceul din satul Cupca, sat învecinat cu Pătrăuții mei de Jos. Sunt directoare pe principii obștești al muzeului istoric al satului Cupca. Am publicat și public articole pe diferite teme în ziarele și revistele noastre românești, dar și ucrainene. Până în prezent am publicat circa 3000 de articole în aproape 100 de publicații din Bucovina, România, Basarabia. Am scos de sub tipar 30 de cărți proprii și alte 20, unde sunt îngrijitoare de ediție. Cunosc la perfecție 4 limbi, și alte câteva parțial. Sunt membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina și USLR din Moldova. Președinta Asociației creștine ASCIOR din regiunea Cernăuți, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”, membră a Societății pentru Cultura și Literatura română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu. Laureată a premiilor „Olga Kobyleanska” — pentru literatură și a Premiului „I. Topalo” – pentru muzeografie. Cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos. Particip de zeci de ani la toate manifestările culturale și literare din ținut, cât și la Simpozioane, Conferințe, prezentări de carte, festivaluri etc. Organizez pelerinaje pe la mănăstirile din Bucovina și România.
Acestea fiind spuse, voi încheia aici. Avem încă multe personalități de vază în frumoasa și multpătimita noastră Bucovină. Mulți oameni cunoscuți, dar și mai puțin cunoscuți au scris pe tema deportărilor și despre acei oameni, care au tratat în articolele lor de publicistică, sau în cărțile publicate tema suferințelor românilor și nu numai de pe această palmă de pământ. Avem încă multe de scris și de povestit despre acești oameni. Ca și acei care au suferit nemijlocit, și ei merită să nu fie dați uitării.
Eleonora SCHIPOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com