Lucrând decenii la rând cu documente din fondurile Arhivei regionale de stat Cernăuţi, Dragoş Olaru a receptat cu sufletul razele de lumină ale istoriei, care, pătrunse în prezentul şi viitorul nostru, pot fi speranţă şi leac. Încântat de micile şi marile sale descoperiri, arhivistul Dragoş Olaru, cu studii filologice şi cu harul scrisului, a început să publice în periodicele de la Cernăuţi şi Chişinău, iar mai târziu şi în cele din România materiale cu caracter publicistic despre unele evenimente din istoria ţinutului şi despre notorii personalităţi bucovinene. Iar la finele anului 2020, de sub auspiciile Editurii „Druk Art” din Cernăuţi a ieşit volumul solid „Mesaje din trecut”, care cuprinde între copertele sale mai toate articolele, studiile şi memoriile scrise de Dragoş Olaru. Criticul literar, Ştefan Broască, în prefaţă menţionează: „Atât istoricii, cât şi pasionaţii de trecutul ţinutului nostru vor descoperi în volumul arhivistului Dragoş Olaru poate nu atât lucruri absolut noi sub aspect general în ceea ce priveşte personalităţile marcante ale neamului nostru, însă acestea de bună seamă vor reconfirma cu mai multă convingere probele documentare deja cunoscute într-o măsură mai mare sau mai mică şi le vor îmbogăţi în mod evident, dar vor avea parte, neîndoielnic şi de adevărate surprize şi momente inedite”.
Vom sublinia că volumul „Mesaje din trecut” a văzut lumina tiparului graţie Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi.
Dragoş Olaru nu expune sec conţinutul documentelor, el este trecut prin sufletul şi conştiinţa autorului. Iată-l în fostul parc „Arboroasa”, vizavi de Catedrala Pogorârea Sfântului Duh din Cernăuţi, meditând despre Eminescu – stea călăuzitoare pentru românii nord-bucovineni. „După o zi încordată de muncă, treceam acum câteva zile în urmă, după cum m-am obişnuit, prin fostul scuar „Arboroasa”. Eram necăjit şi plin de griji cotidiene, ca un biet funcţionar ce sunt, cu un salariu mizer şi acela primit cu întârziere de mai multe luni de zile. Şi iată aici, în colţişorul lui Eminescu, aşa ne place să numim scuarul „Arboroasa”, cu imaginea maiestoasă a Catedralei în faţă, cu textul aurit de pe faţadă „Unuia în trei ipostasuri – Dumnezeu” m-am simţit deodată parcă altfel. Era în ajunul unei sărbători şi la Catedrală, după vecernie începu să bată clopotul. Dangătul lui acoperi treptat zgomotul şi forfota ce domnea în jur. Chiar mi se păru că peste tot în jur se aşternu o linişte neobişnuită… eram chiar pe locul unde cu ani în urmă, sub aceleaşi ramuri de tei se înălţa bustul marelui Poet. În aceste clipe am fost furat de aripile imaginaţiei.
Aşa bătea clopotul, probabil, şi în acel 7 decembrie al anului 1930 când bărbaţi vrednici ai acestui plai dezveleau cu pioşenie chipul Lui turnat în bronz pentru prima dată aici, în „dulcea Bucovină”. Prin acest scuar a păşit nu o dată chiar El. La început dus de mâna tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici, ca să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului după un drum lung făcut de la Ipoteşti la Cernăuţi. Ceva mai târziu a trecut pe aici dus de părintele Veniamin Iliuţ, care, ca învăţător de religie, obişnuia să-şi aducă învăţăceii de la „Ober-Gimnazium” la liturghia de la Catedrala moldovenească. A păşit prin acest scuar şi în acel friguros ianuarie al lui 1866, când copleşit de durere conducea pe ultimul drum pe iubitul său dascăl Arune Pumnul. Şi de fiecare dată asculta clopotele Catedralei…
Atunci, în 1866, muzica lui a fost tragică şi zguduitoare, iar buzele Lui, aici, printre arborii înzăpeziţi, au început să îngâne versurile:
„Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat…”
Se înfiripa prima poezie, care peste câteva zile avea să fie tipărită în „Lăcrămioarele învăţăceilor…”
Deci, ascultam vrăjit acelaşi clopot de atunci sau cel puţin aş vrea să cred că este acelaşi, că e aceiaşi muzică ce te emoţionează, te face să priveşti lumea cu alţi ochi”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com