„Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară”.
(Titu Maiorescu)
„Eminescu îşi luă ca orice drumeţ de ţară un băţ, petrecu după el un straiţ şi, când căldura verii începu să dogoare, o porni la drum îndelungat, fără de nimic altceva decât mândria de a fi poet, care îi umfla mai tare pieptul, şi un carneţel spre a-şi însemna impresii şi cuvinte”.
(George Călinescu)
Până la unirea cu Patria, Blajul fusese unicul orăşel românesc din Ardeal. A fost menţionat pentru prima dată în 1271. Încă în 1738 era doar un sat cu câteva case. Episcopul Inochenţiu Micu a conceput un oraş românesc pe care îl construi în jurul castelului nobiliar, iar în 1745, după proiectul arhitectului italian Ioan Martinelli, a clădit frumoasa catedrală şi mănăstirea. Ele au constituit primul centru de cultură românească. Deja succesorul lui, Petru Pavel, a deschis şcoli, a clădit în curtea episcopiei un seminar teologic şi o mănăstire de călugări. Mai târziu, pe lângă gimnaziu, a fost deschis cursul de doi ani de filozofie. În secolul al XVIII-lea Blajul devenise deja cel mai important centru al învăţământului românesc din Transilvania („Şcoala de obşte” din 1754, „Şcoala latinească”, un seminar, o tipografie). Blajul a devenit un important centru al luptei românilor din Ardeal pentru emanciparea naţională, în care o pleiadă de cărturari (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu, Gh. Bariţiu şi alţii) au promovat curentul cultural cunoscut sub numele de „Şcoala Ardeleană”. Până la sosirea lui Eminescu la Blaj aici au avut loc evenimente istorice importrante pentru istoria românilor, între care amintim Tratatul de la Blaj din 27 octombrie 1687 între împăratul Austriei şi principele Ungariei; Marea Adunare Naţională a Românilor de la 15 mai 1848, ţinută pe Câmpia Libertăţii. Blajul fusese centrul principal al pregătirii şi desfăşurării revoluţiei paşoptiste a românilor transilvăneni. Tot pe Câmpia Libertăţii, în toamna anului 1848 au avut loc încă trei adunări naţionale ale românilor care au respins uniunea forţată cu Ungaria, iar în mai 1868 a fost semnat protestul public împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria, numit Pronunciamentul. Se spune că Ioan Eliade Rădulescu, venind la Blaj, şi-a scos pălăria în faţa şcolilor şi a spus: „de aici a răsărit soarele românilor”. Mai târziu Ioan Slavici scria în memoriile sale: „În faţa noastră se afla Blajul, care ţinea la tradiţiile sale şi avea multe legături în România”. Cunoscându-l mai târziu, la Viena, pe Eminescu, cu care organizase Serbarea de la Putna, Slavici ajunge la convingerea că poetul avea o concepţie clară în ceea ce priveşte ideea naţională, „iar clarificarea aceasta s-a făcut în timpul frământărilor sufleteşti prin care am trecut în timpul petrecerii noastre la Viena”. Gândul ne duce însă înspre Cernăuţi şi Blaj, unde începuse deja formarea intelectuală şi naţională a poetului, se înfiripase şi ideea de unitate culturală a tuturor românilor. Ştim că la Viena s-au întâlnit studenţi din toate provinciile româneşti ale Imperiului. Slavici îşi aminteşte că „blăjenii şi cei de o seamă cu dânşii, crescuţi anume pentru luptă, erau stăruitori, neobosiţi şi fără de cruţare în alegerea mijloacelor”.
Prin urmare, cu gândul de a-şi definitiva studiile, Eminescu porni spre Blaj, oraş despre care, desigur că, citise şi auzise multe, şi care „i se arăta sub aureola primită de la Şincai, Clain, Maior şi alţii” (Ştefan Cacoveanu). Era calea pe care o străbătuseră şi alţi bucovineni înaintea lui, Vasile Bumbac, Buliga, Bucescu”. Despre Blaj ştia şi de la Aron Pumnul: „De când se aşezase Aron Pumnul în Cernăuţi profesor de limba şi literatura română, — scria în amintirile sale un alt prieten al poetului, Ştefan Cacoveanu, — se porni un adevărat curent spre Blaj”.
În drum spre Blaj, Eminescu se întâlnise cu doi studenţi seminarişti îmbrăcaţi în haine naţionale, Ion Cotta şi Teodor Cojocariu. Mergeau şi ei la Blaj cu scopul de a urma cursul de teologie. În continuare, drumul până la Blaj îl făcură cu trăsura împreună. Eminescu îşi făcea tot timpul notiţe într-un carneţel. Era atent la toate ce se petreceau în jur, îi plăcea mai ales vorbirea melodioasă a ardelenilor şi caracterul lor hotărât. Venea şi el din Bucovina, unde a trăit printre românii din Austro-Ungaria şi nu-i erau străine păsurile lor. Aşa că se împrietenise destul de repede cu noii drumeţi.
Ştefan Cacoveanu îşi aminteşte că Eminescu a sosit la Blaj în 1866, prin luna mai. Studenţilor de aici, numele lui Eminescu le era deja cunoscut prin poeziile lui, publicate în „Familia”, de care blăjenii erau încântaţi: „numele lui, scria Cacoveanu, rămase înfipt în mintea şi inimile noastre. Numai aşa se explică împrejurarea că a doua zi după sosirea lui în Blaj, „în studenţime ferbea vestea şi pe buzele tuturora sunau cuvintele: e aici Eminescu, e aici Eminescu!” A legat chiar a doua zi prietenii, se încadrase destul de repede în modul de trai al studenţilor blăjeni cu care era în gazdă şi împărţea cu ei din puţinul ce-l trimeteau părinţii: „Trăiam din ce ne aduceau cu desagii de acasă pe 2-3 săptămâni: pâine, făină, slănină, brânză din belşug, dar bani puţintei de tot, scria Cacoveanu în amintirile sale. Norocul că Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mâncării, mânca bine, dormea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 ore se scula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prin părul bogat şi lung dat pe spate, şi era pieptănat gata”. Niciodată nu se plângea de nimic şi, „trăia fără grija zilei de mâine”. Avea obiceiul de a se scălda în fiecare zi în Târnava, „unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înot (…). Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţinea”. Se plimba deseori prin piaţa Blajului, participa cu plăcere la discuţii, apărându-şi cu încredere punctul de vedere. Cât a stat la Blaj a continuat să citească: „Mai bătătoare la ochi era împrejurarea că, deşi era în vârstă de 16-17 ani şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnaziale, făcute în gimnaziul german din Cernăuţi”.
Eminescu şi-a petrecut o parte din copilăria lui în Ardeal. Ioan Slavici afirmă că găsise în testimoniul şcolar, aflat printre hârtiile poetului, că „el a trecut a treia clasă gimnazială la Sibiu, de unde a trecut apoi la Blaj”. La Sibiu avea un frate mai mare care studia dreptul la Academia Germană de Drept de acolo. Se presupune că după ce fratele s-a mutat la Timişoara ca avocat, Eminescu a locuit cu el un timp oarecare, cunoscând astfel şi situaţia românilor din Banat. Într-un articol publicat în „Tribuna” (anul XIII, nr. 129, 16/29 iunie 1909, p. 4), caracterizându-l pe Eminescu, Slavici scria: „Deşi dar moldovean, Eminescu a petrecut o însemnată parte din copilărie şi din tinereţile lui în mijlocul românilor din împărăţia habsburgică; la dânşii, în „Familia” lui Iosif Vulcan, şi-a început activitatea literară, în „Federaţiunea” lui Roman a publicat primele articole politice, şi între contemporanii lui nu era nici unul care îi cunoştea ca dânsul pe românii de pretutindeni din propria lui intuiţiune. El a fost cel mai adevărat reprezentant şi cel mai zelos propagator al simţământului de unitate naţională la noi”.
Pe atunci mulţi îl socoteau ardelean. Îi ura pe cei ce „făceau paradă de naţionalism avântat”. Pentru dânsul cauza românilor consta în unitatea de cultură şi era îngrijorat ca românii „trăind subt înrâuriri culturale deosebite” să nu se înstrăineze unul de altul. Îl frământa faptul că în România nu se citea ceea ce se scria în Ardeal. „După părerea lui, scria Slavici, înrâurirea franceză ne strică minţile întocmai ca cea bizantină, cea germană ne zăpăceşte şi ne porneşte spre exagerări”. Ardealul deja începuse să se deosebească prin limbă „şi prin felul de a gândi şi de a simţi”. Apăruseră „mari deosebiri între românii din cele două părţi ale Carpaţilor”. Eminescu combătea orice înrâurire străină, orientând spre o inspiraţie autohtonă lucrarea intelectuală şi inspiraţia creatoare, luând ca model viaţa sufletească a românilor. El considera că evoluţia noastră culturală trebuie să vină de la românii din România: să scriem aşa „ca românii toţi să ne înţeleagă”.
Drumurile poetului au continuat dinspre Ardeal spre locuri noi, munteneşti. Trecând munţii, năzuia să vină la Bucureşti. Între anii 1866-1869 a fost pribeag şi sufleur, a cunoscut noi personalităţi, a trăit în atmosfera scenei, a citit şi şi-a creat multiple proiecte.
Alexandrina CERNOV, membru de onoare al Academiei Române
Mihai Eminescu: formarea personalităţii la Blaj
