Băieţelul îi cerea Moşului să i-o aducă pe mama şi, dacă poate, şi pe tata. Aşa ceva nu i se mai întâmplase Moşului. Copiii îi cereau jucării, dulciuri, dar nimeni nu-i ceruse încă să-i aducă părinţii.
Afară ningea de nu se vedea satul. În sobă trosneau lemnele, iar Vasiluţa stătea la geam şi se gândea: „Oare va ajunge scrisoarea mea la Moş Crăciun pe o asemenea ninsoare?”. De fapt, ningea şi anul trecut, când i-a scris, şi Moşul a primit-o. Acum, copila rotunjea caligrafic literele, era în clasa a doua.
De această dată i-a scris astfel: „Dragă Moşule, îţi mulţumesc pentru cadoul care mi l-ai adus anul trecut. L-am găsit sub brad aproape de miezul nopţii, dar când am ieşit în prag să-ţi mulţumesc, nu mai erai. Am văzut prin ninsoare cum se depărta sania ta zburătoare şi pe tine cu o listă mare în mână în care erau scrişi toţi copiii lumii. Aş vrea să te rog ceva şi anul acesta. Dacă socoţi că am fost cuminte, adă-mi o carte cu poveşti, o păpuşă Barbie şi o ciocolată. În noaptea dintre ani, nu mă voi culca, te voi aştepta, dragă Moş Crăciun, aşa cum te aştept în fiecare an. Vasiluţa”.
Sacul lui Moş Crăciun
Undeva, într-o altă localitate, la un orfelinat, în aceeaşi după-amiază cu potop de ninsoare, mai mulţi copii de vârsta Vasiluţei, adunaţi în jurul educatoarei, ascultau o poveste: Trăia odată un croitor milos care cosea haine pentru împăraţi şi împărătese. Era atât de bun la suflet, încât putea vorbi cu îngerii. Într-o dimineaţă, mare i-a fost mirarea când a auzit cum o bucată de stofă i se plângea alteia: „Numai eu nu sunt bună pentru nimic. Nu sunt nici subţire ca să poată coase croitorul nişte pantalonaşi pentru un copilaş, nici groasă ca să poată face un cort în câmp din mine”.
Un butoi ce stătea alături i-a zis: „Stai liniştită. Vei fi şi tu bună la ceva, cum sunt şi eu. Nu vezi câtă varză a încăput în pântecul meu!”. Şi în clipa ceea, croitorul a luat pânza în mâini, a netezit-o frumuşel şi i-a şoptit: „Nu te amărî. Chiar acum voi coase un sac mare din tine”. Zis şi făcut. A cusut un sac, l-a împăturit frumuşel şi l-a pus pe o poliţă alături de nişte haine împărăteşti. Noaptea, la geamul croitorului a bătut un înger: „Bunule croitor, lui Moş Crăciun i s-a rupt sacul. Ai putea să-l ajuţi! Coase-i, te rog, repede, un sac mare şi frumos”.
„Acuş, acuş”, i-a răspuns croitorul. S-a dus la sac şi l-a iscodit: „Te plângeai că nu eşti bun la nimic. Ai vrea să fii sacul lui Moş Crăciun ca să duci jucării şi dulciuri pentru toţi copiii lumii?” „Da!”, i-a răspuns sacul cu lacrimi de bucurie în ochi. Îngerul a luat sacul din mâna croitorului şi a zburat cu el printre fulgii de zăpadă până la Casa lui Moş Crăciun. L-a ajutat repejor să umple sacul cu daruri ca să nu întârzie cumva la vreun copil care i-a scris scrisoare… După ce a terminat povestea, educatorul le-a zis copiilor să-i scrie şi ei Moşului, poate se abate şi pe la orfelinat cu acel sac mare plin de daruri.
Cel mai frumos moment
din viaţa lui Ionel
Au scris toţi copiii câte o scrisoare. Dar scrisoarea lui Ionel era total diferită de celelalte. Băieţelul îi cerea Moşului să i-o aducă pe mama şi, dacă poate, şi pe tata. Aşa ceva nu i se mai întâmplase Moşului. Copiii îi cereau jucării, dulciuri, dar nimeni încă nu-i ceruse să-i aducă părinţii. Ce să facă? Cum să-i îndeplinească dorinţa copilului? Ştia Moş Crăciun că într-un sat frumos de sub o geană de pădure trăia o familie bună, care tocmai dorea să înfieze un copil, căci unicul lor fiu murise într-un accident şi soţii nu mai puteau să aibă alţi copii. S-a dus Moşul la acea casă de gospodari care nu vedeau lumea de durere şi le-a vestit despre băieţelul Ionel, un copil bun şi cuminte. Iar Ionel, după ce a scris scrisoarea la acel început de decembrie, s-a pus pe aşteptat. Într-o noapte, a visat că serba Anul Nou într-o casă curată, cu un brad plin de jucării. Iar alături de brad stăteau un bărbat şi o femeie care l-au luat pe rând în braţe şi l-au mângâiat cum nu-l mângâiase nimeni niciodată.
Zilele s-au scurs una câte una şi iată că a venit şi ajunul Anului Nou. Înfrigurat de aşteptare, lui Ionel nu-i era nici foame, nici sete. Cu inimioara plină de tristeţe, se uita spre poarta orfelinatului. A început să verse din ochişorii lui, ca din două izvoare, lacrimi amare. Dar ca să vezi minune! Tocmai în acel moment au răsărit ca din pământ în faţa lui bărbatul şi femeia din vis. Mângâindu-l pe frunte, i-au şters lacrimile. Apoi, ca şi când l-ar fi cunoscut demult, l-au ridicat în braţe şi i-au spus: – Am venit să te luăm acasă”.
Tot drumul au râs şi au glumit cum nu mai făcuse Ionel niciodată în viaţa lui. Acasă mirosea a brad şi a cozonac. Sub brad îl aştepta un pachet cu jucării şi bomboane. Dar el nu mai avea nevoie nici de jucării, nici de dulciuri. Era atât de fericit! Îşi găsise părinţii…
Magia sărbătorilor de iarnă
Şi zilele erau pline de bucurie în casa în care l-a adus Moş Crăciun. Şi timpul trecea frumos ca într-o poveste. Copilul mânca pe săturate, se bucura de mângâiere şi iubire şi le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Apoi câte glume şi câtă veselie se depănau în jurul lui şi al tatălui! Şi a crescut Ionel printre lacrimi de râs şi printre sărbători de vis, băiat mare şi frumos, cu mare dragoste de Dumnezeu. A fost deprins de mic să ţină post, să facă rugăciuni, să fie smerit. Şi, văzându-i inima bună, la absolvirea şcolii, părinţii l-au sfătuit să meargă să-şi continuie studiile la teologie. Ce bucurie pe capul lor a fost când l-au văzut cu facultatea absolvită pe foarte bine! Dar iată că tocmai în acele momente atât de luminoase au venit zile pline de amar şi durere.
La câteva luni după absolvirea facultăţii, peste sat răsunau clopotele vechii biserici. Vesteau că tatăl lui Ionel plecase la Domnul, fără să apuce să-şi vadă fiul preot. A plâns băiatul zile şi nopţi, la fel cum plângea atunci când îl aştepta să vină şi să-l ia de la orfelinat. Îngerul tăcerii se aşezase pe umerii lui şi nu voia să vadă şi să audă pe nimeni.
Mergea şi stătea ore în şir în faţa lui Iisus până când biserica se umplea de o lumină nemaiîntâlnită în care apărea chipul bunului şi dragului său tată. Atunci simţea cum dorinţa lui de a deveni preot adevărat se făcea şi mai mare. Aşa a ajuns să susţină pe foarte bine teza de masterat. Dar ca să devină preot trebuia să se însoare. Şi din nou rugăciuni fierbinţi. Îngenunchea în faţa icoanelor zile şi nopţi, rugându-i pe Iisus şi pe toţi sfinţii să-i trimită fata de care să se îndrăgostească cu care să poată înmulţi lucrurile bune şi frumoase. Şi Domnul l-a auzit.
Peste câteva luni s-a îndrăgostit. Între el şi Vasiluţa s-a înfiripat o frumoasă şi trainică poveste de dragoste. Au avut o nuntă de vis exact aşa cum îşi dorise răposatul lui tată. Toţi nuntaşii au purtat straie populare, iar mireasa – coroana fecioriei pe cap. A fost al doilea, cel mai frumos moment din viaţa lui Ionel. Iar în ajunul Crăciunului, odată cu primul val de ninsoare, avea să vină şi al treilea moment de neuitat – hirotonirea în preot.
Acum, Ionel are tot ce îşi doreşte: serviciu, plăcerea de a se bucura de lucruri simple şi o familie fericită. Sărbătorile de iarnă pentru el şi pentru familia sa vin cu un tremur de inimă şi cu un fior aparte, aşa cum au venit cu 20 de ani în urmă, când a fost luat de la casa de copii.