Luna mai 1922. La Ateneul Român din Bucureşti se desfăşoară un concert de muzică clasică, cu sala plină, cum se obişnuieşte. Pe scenă, un băieţel de 5 ani, îmbrăcat din cap până-n picioare într-un costum de catifea neagră, stă aşezat, cuminte şi cam timid, în faţa unui pian, în timp ce tatăl său stă aplecat asupra lui şi îi şopteşte încurajări, să cânte, începe. Nimic din repertoriul internaţional, băieţelul cântă o serie de piese compoziţie proprie! Sala este în extaz, aplaudă în neştire. Totul a fost minunat. Bucureştiul a fost martor la opera timpurie a unui viitor maestru al pianului. La finalul concertului, drept răsplată, băieţelul a primit un căţeluş fox terrier şi a părăsit incinta Ateneului strângându-l la piept, încântat. Acest întreg episod a fascinat o fetiţă aflată în audienţă, şi ea tot în vârstă de 5 ani, care avea să devină tot pianistă şi, în plus, soţia artistului.
Este vorba de marele pianist Dinu Lipatti şi soţia sa Madeleine Cantacuzino.
În anul 1934 Dinu Lipatti participă la Concursul internaţional de pian din Viena. Faptul că lui i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat pe Dinu Lipatti la Paris să-şi continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Naţionale de Musique. In 1936 îşi începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania şi Italia, reputaţia sa continuând să crească cu fiecare apariţie în public. La începutul celui de-al Doilea război mondial revine la Bucureşti unde dă recitaluri de pian ca solist sau acornpaniindu-l pe naşul său de botez — George Enescu. În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, şi decide să se stabilească cu Madeleiue în Elveţia, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. La 16 septembrie 1950, deşi slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besanşon (Franţa), iar după două luni şi jumătate, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. La vestea morţii sale, marele pianist german Willielm Backliaus exclamă: „Nouă ne rămâne amintirea frumuseţilor pe care ni le-a dăruit şi o profundă întristare”. înregistrările pe discuri, cu toate imperfecţiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană şi înaltă desăvârşire stilistică, de fineţe şi nobleţe spirituală, de poezie şi graţie au rămas în cea mai mare parte inedite.