Eroii poveştii de mai jos — moş Costică şi mătuşa Măriuţa, oameni gospodari şi stimaţi, şi-au trăit veacul într-un sat pitoresc de aici, de la margine de ţară. Cei doi s-au pierdut demult în negura vremii, deoarece povestea vieţii lor îşi are începuturile în prima jumătate a secolului trecut. Urmaşii lor trăiesc şi acum în acel sat. Cuplul, invidiat de multe alte familii, a adus pe lume patru fiice şi patru feciori frumoşi, care, la rândul lor, au născut şi ei vlăstare ce le-au continuat seminţia. Dar să le luăm pe toate de la capăt.
…Costică era singurul copil în familie. Părinţii săi şi bunicii pe linia mamei, de la care au moştenit o casă destul de frumuşică pe acele timpuri şi o gospodărie bine aşezată, i-au dăruit toată dragostea unicului moştenitor, după cum spuneau. S-a născut şi a copilărit sub streşina pădurii, iar în cealaltă parte de sat se întindeau holdele necuprinse, care, dând în pârg, îţi furau ochii cu frumuseţea lor. Copil fiind, Costică prefera în timpul liber să hoinărească zile întregi prin pădure, ascultând trilul păsărilor şi admirând frumuseţea naturii. Serile medita îndelung asupra celor citite în cărţi pentru care avea o pasiune aparte privind la firele de nisip din cele două clepsidre rămase în dar de la bunici. Iar vara pleca împreună cu tata în câmpia mirositoare pentru a da jos iarba ca apoi să adune şi să aducă acasă fânul îmbătător. Tatăl lui Costică, badea llie, deprinsese de la părintele său dragostea pentru glie şi creşterea animalelor şi a păsărilor. Avea o gospodărie frumoasă şi bogată, în care creştea vaci şi boi, porci şi păsări de tot felul. Gurile rele spuneau că nu le mai ştie numărul acelor păsări. Dar gospodarul le ştia pe toate cu precizie şi le răspundea unor asemenea guri că „toamna se numără bobocii”. Toate acestea îi aduceau familiei şi un venit însemnat în urma realizării. Badea llie pleca alături de alţi gospodari din sat la pieţele din Cernăuţi şi Rădăuţi pentru a-şi realiza producţia, de unde se întorceau cu toate cele necesare pentru casă. Toate au mers strună până într-o zi. Acea sâmbătă neagră i s-a întipărit lui Costică bine în memorie pentru totdeauna. întors de la oraş, găsi în curtea gospodăriei răcnete de jale. De la una din vecinele sale avea să afle că bunul său tată nu mai este printre cei vii — fusese strivit de buhaiul lor. Cine ştie ce i-o fi trecut prin cap animalului de s-a răzbunat atât de crunt cu stăpânul. Oamenii au sărit să-l ducă la spitalul din raion. Nu au ajuns — bietul om a murit pe drum fără să-şi revină.
Avea vreo 19 ani pe atunci Costică. Bineînţeles că toate treburile din gospodărie au rămas în seama lui. Mamă-sa, Dorica cea frumoasă, după cum îi zicea satul, nu s-a mai recăsătorit. A tânjit mult după soţul mult iubit cu care trecuseră împreună prin atâtea greutăţi. Ziua flăcăul trebăluia prin gospodărie sau prin câmp, iar seara prefera să plece la şezători. Spun bătrânii că era prin satele noastre pe atunci un obicei ca la casele unde erau fete să se organizeze şezători. La aceste şezători cu glume şi veselie, ce se întindeau pentru toată noaptea până a doua zi, se adunau şi flăcăii din sat cărora nu le era indiferentă fata din casă. Băieţii se răreau unul câte unul, rămânând doar cel ce dorea s-o peţească pe fată. La multe dintre aceste şezători a mai stat şi Costică, dar, din păcate, nu a rămas nicicând până la capăt cu toate că multe fete şi l-ar fi dorit alături pentru o viaţă întreagă. Era o fire timidă — poate că această calitate îl făcea de fiecare dată să părăsească şezătoarele înainte de vreme. Fiind unicul sprijin al mamei a fost scutit şi de serviciul militar. Aşa că a însuşit cursurile de şofer şi s-a angajat la lucru în colhoz.
Anii treceau. La multe fete mama lui Costică le-a zis „nora mea”, dar flăcăul rămânea rece şi indiferent la toate propunerile ei.
— Costele, dragul mamei, anii trec. Dragostea e dulce şi frumoasă atunci când eşti tânăr şi plin de vigoare. Uite-o pe Ileana lui Petrică, vecinul nostru. V-aţi potrivi de minune şi e harnică foc fata. Aş avea şi eu cu cine schimba o vorbă cât eşti dus tu la lucru ziulica toată.
-Toate la timpul lor, mamă, o liniştea mereu flăcăul.
A mai făcut femeia câteva încercări, dar fără rost. Văzând că nu-l poate îndupleca, a decis să meargă în taină la o vrăjitoare din satul vecin pentru a vedea ce se întâmplă în viaţa feciorului. Babele de prin vecini au început să se şuşotească, chipurile, îi este legată cununia sau ispăşeşte păcatele unuia dintre bunici, care a fost la timpul său un Casanova de neîntrecut. într-o zi de la sfârşit de Prier, şi-a luat femeia inima-n dinţi şi a plecat la vrăjitoare.
-Ai venit să-mi ceri un sfat, i-a spus femeia răspunzându-i la bineţe.
-Am un fecior cam tomnatic deja. Face îndată treizeci de ani şi nu ştiu de ce nu se însoară. Nici nu ştiu ce să mă gândesc. E înalt, simpatic, se prinde de orice lucru în gospodărie şi îl face cum nu se poate mai bine. Dar, iată, la familie şi la copii nu prea îl duce gândul. Mă tem că mă voi trece şi nu voi mai ţinea în braţe nepoţeii.
— Prea devreme te gândeşti, femeie, la ducă, o apostrofă pe un ton blând clarvăzătoarea. Eşti încă destul de tânără şi s-ar cădea să te gândeşti şi la viaţa ta. Cât despre fiu, le va rândui Cel de Sus cum nu se poate mai bine. Va veni şi ziua ceea când îşi va îmbrăţişa şi el partea lui.
— Mă îngrijorez tot mai tare. Băieţii de seama lui au deja copii de şcoală. Zilele trec şi vezi mâine-poimâine îi dau în rând cu lumea. Al meu îşi vede numai de lucru şi de gospodărie.
îi întinse clarvăzătoarei o fotografie de-a lui Costică. După ce o examină, femeia îi spuse imediat:
— Băiatul ăsta are o soartă unică. Mai are încă de feciorit vreo
zece ani până când Dumnezeu îi va scoate-o în cale pe cea care-l va face fericit.
La auzul acestor cuvinte Dorica se schimbă la faţă:
— Cum adică zece ani? Este deja mult prea copt pentru însurătoare. Ce să mai facă atâta amar de vreme? în acest răstimp i se mărită toate fetele şi nu va mai găsi una potrivită pentru a-şi crea şi el o familie.
— Greşeşti aici, draga mea. îţi spuneam că îi este hărăzită o soartă aparte. Va găsi adevărata fericire cu un copil în momentul când se va aştepta cel mai puţin. Acea copilă frumoasă creşte acum în ochii lui.
Vrăjitoarea tăcu privind la ochii întrebători ai Doricăi, care rămase încremenită
— Nu pot să-ţi spun mai multe, zise ea într-un sfârşit. Lasă viaţa să-şi urmeze cursul. Când va veni vremea, le vei vedea şi le vei afla pe toate.
Dorica oftă adânc. Oare voi ajunge? — se întrebă în gând şi-i mulţumi clarvăzătoarei pentru cele aflate. A ieşit de la clarvăzătoare şi mulţumită, şi ciudoasă — cine ar fi copila ce creşte în ochii lui? Prin vecini creştea doar Măriuţa, fetiţa Ilenei, pe care acum câţiva ani i-o peţise lui Costică. Prostii, se gândi femeia. El îi poate fi tată. îi desparte vreun sfert de veac ca vârstă.
Revenită acasă îşi găsi feciorul prins tot în treburile casei.
— Mai lasă-le, dragul mamei, încolo treburile. Şi mâine va fi timp pentru ele.
Fiul o privi îngândurat şi nu spuse nimic. Ştia el mult prea bine spre ce înclină maică-sa.
într-o sâmbătă după amiază Dorica se hotărî să-i spună feciorului despre vizita sa la clarvăzătoare şi despre prezicerile pe care i le-a făcut. Băiatul dădu din mână râzând:
— Şi dumneata ai crezut în prostii?
în noaptea aceea a avut un vis ciudat în care i s-a arătat clarvăzătoarea ce-i vorbea, l-a spus, parcă, multe şi de toate, dar, trezindu-se a doua zi, nu ţinea minte nimic. Să aibă, oare, dreptate? Acest gând nu-i dădea pace. Despre ce soartă aparte i-a vorbit mamei? De ce să mai stea holtei zece ani? Şi ce copil îl va_ face fericit?
în săptămâna următoare a fost trimis în satul vecin cu camionul pentru a transporta nişte material semincerîn gospodăria din localitate, lată-l şi momentul potrivit, se gândi Costică, pentru a mă convinge singur de ceea ce mi-a zis mama. La întoarcere intră la clarvăzătoare.
— Ştiam că o să-mi treci şi tu pragul, i-a zis femeia.
— Despre ce copil îi vorbeaţi mamei? — se interesă flăcăul.
Clarvăzătoarea îi luă mâna şi îl privi drept în ochi:
— Cea cu care o să găseşti adevărata fericire în viaţă este într-adevăr un copil faţă de tine. O să-ţi facă o pacoste pentru care o s-o pedepseşti. Peste ani, când Dumnezeu îţi va scoate-o în cale ca femeie şi o să te îndrăgosteşti la nebunie de ea, vei vedea şi cicatricea ce i-a rămas de la pedeapsa ta. Astfel îţi vei cunoaşte ursita.
— Vreţi să spuneţi că între noi este o diferenţă mare de vârstă? — întrebă Costică.
— Diferenţa de vârstă nu va fi o piedică în calea fericirii voastre. Veţi fi roditori de copii şi veţi duce o viaţă lungă împreună. Vă este scris să fiţi alături aproape până în ultima clipă şi să părăsiţi această lume la o distanţă de numai un ceas…
Flăcăul ieşi năucit pe uşă. Se îngrozi de cele auzite dar reuşi să se stăpânească. Cum adică un copil? De ce clarvăzătoarea i-a zis mamei că acel copil creşte în ochii lui? Prin vecini creşte doar Măriuţa, fetiţa Ilenei pe care i-o peţea maică-sa cu ceva ani în urmă. Acel bobocel de fetiţă vine la ei foarte des şi Costică se joacă cu ea în timpul liber. Şi apoi are numai cinci ani. Va trebui să aştepte atâta amar de vreme până va creşte?
Distanţa de la satul cu pricina a parcurs-o pe neobservate. A venit într-un suflet la mamă-sa pentru a-i continua şirul prezicerilor vrăjitoarei. Dorica auzise în viaţa ei mai multe preziceri ale acelei femei, care s-au împlinit. De data aceasta, însă, nu-i venea să creadă celor auzite.
— Dragul mamei, şi această clarvăzătoare poate să greşească. Nu le poate şti ea pe toate. Numai unul Dumnezeu ştie ce ne este scris. Aşa că hai să le lăsăm pe toate în voia Lui. Cum o vrea El, aşa le va rândui.
Totuşi, acele gânduri nu i-au dat pace lui Costică vreo câteva luni la rând. Până la urmă a dat omul nostru toate pe una şi s-a liniştit. Peste săptămână îşi vedea de treburi prin gospodărie şi la serviciu, iar duminicile frecventa sfânta liturghie de la biserică. Nu-I mai interesau ca înainte şezătorile frumoase la care se adunau fete şi flăcăi. Dacă chiar şi se ducea încolo, ieşea printre primii pentru a nu rămânea până la urmă. Undeva îl tot rodea acel gând că ursita lui creşte undeva prin ochii lui, după cum i-a zis vrăjitoarea.
Anii treceau. Costică devenise şoferul personal al preşedintelui colhozului — un bărbat înalt, chipeş, venit de pe undeva din nordul Moldovei. Fusese trimis după absolvirea Institutului agricol din Chişinău la lucru în acel sat. Mai întâi a fost agronom, iar peste trei ani a preluat gospodăria agricolă ca într-un scurt timp s-o aducă în rândul celor mai bogate din raion. Şeful îi încredinţa şoferului său şi unele curse lungi cu autocamionul din colhoz pentru a transporta grâne şi porumb în alte gospodării colective cu care făceau schimburi. în scurt timp s-au împrietenit şi erau de nedespărţit. Nu o făcea el, şeful, pur şi simplu. Mult prea de tot şi l-ar fi dorit pe Costică de ginere în casă alături de unica sa fiică ce-i semăna leit. Ana lucra învăţătoare la şcoala din sat şi reuşise să câştige dragostea şi stima elevilor şi a părinţilor acestora. Fiind oaspete des în casa patronului său, Costică nu a putut să nu observe acea frumuseţe de fată, care-i fascina pe toţi flăcăii din sat. Ana avea o fetiţă dintr-o căsătorie nereuşită cu un fost coleg de facultate, cu care s-au despărţit nu la mult timp după venirea pe lume a odraslei. Copilul nu a fost o piedică, după cum se întâmplă de obicei, pentru Dorica şi pentru părinţii Anei, care puneau deja la cale o nuntă frumoasă. Nici lui Costică nu-i era indiferentă fata. Multe cuvinte de dor şi de drag şi-au şoptit cei doi în serile frumoase cu clar de lună. Dar, la orice atingere şi la fiecare sărut îi apărea în faţă chipul clarvăzătoarei, care-i şoptea: „Vei găsi adevărata fericire cu un copil…”. Şi de fiecare dată Costică îşi îndrepta gândurile spre Măriuţa. Timpul trecea după cum se scurgeau şi firele de nisip din cele două clepsidre rămase în dar de la bunici.
Măriuţa, care era deja prin clasa a opta, atrăgea tot mai mult atenţia şi privirile acestui flăcău tomnatic. O teamă lăuntrică îl reţinea pe Costică să-i vorbească. Era întradevăr un copil, care crescuse în ochii lui, iar Ileana, mama fetei, era dintre acelea ce i-a pus cândva, în tinereţe, inima pe jar. însă, toate încercările Doricăi de a o lua de noră au fost zadarnice. Şi Ileana trecuse printr-o tragedie de nedescris — Ionică al ei a murit la vreo săptămână după nuntă. A fost trezit într-una din dimineţi de strigătele unei vecine. Din neatenţie bărbatul acesteia căzuse în fântână. A alergat repede omul, şi-a dat şi el drumul pentru a-l salva, dar au plecat ambii la fund. Măriuţa aşa şi nu l-a cunoscut pe tata. Nici mama nu s-a mai recăsătorit, a hotărât să-i poarte vie amintirea lui Ionică şi să aibă grijă de copilul pe care l-au zămislit împreună. Muncea din greu în colhoz de dimineaţa până seara târziu pentru ca odorul ei să aibă de toate. Pe lângă grupul de vite, pe care-l îngrijea (lucra ca mulgătoare), în timpul lucrărilor de sezon mai lua şi câte o normă de sfeclă. Nu-i era deloc uşor fără o mână de bărbat lângă casă. Le trebăluia singură pe toate, iar la nişte lucruri la care nu o ţineau mâinile şi puterile, îl chema pe vecinul Costică, care se oferea cu multă plăcere de fiecare dată.
Măriuţa a fost alături de mama de mică şi la fermă, şi la muncile din câmp. Era prin clasa a patra când a deprins să mulgă vitele şi celelalte treburi pe care le face o mulgătoare. Prin clasa a opta Măriuţa se făcuse amarnic de frumoasă. Mulţi bărbaţi îşi întorceau capul atunci când o vedeau trecând pe drum. Era dorită de mulţi dintre ei, dar fata prefera foarte des să stea de vorbă cu „badea Costică”, care le ajuta pe ea şi pe mamă-sa în gospodărie şi faţă de care simţea ceva mai deosebit. Bineînţeles că o deranja puţin diferenţa de vârstă de aproape un sfert de veac. Pe de altă parte, vedea în Costică un stâlp de sprijin pentru ea şi pentru mama.
— Şi ce dacă e mai în vârstă decât tine? E gospodar, bine aşezat, ba în plus vă cunoaşteţi de-o viaţă. O să te simţi lângă el ca după un munte.
Şi Măriuţa se simţea mult prea bine atunci când se afla în preajma lui Costică. îi plăcea să asculte istorisirile lui de pe la şezătorile de odinioară, care dispăreau practic în satul lor. Simţea nişte emoţii ce o făceau să tresară, emoţii pe care le încerca pentru prima dată în viaţă. Şi Costică se străduia s-o întâlnească măcar o dată pe zi,
sa-i vorbească şi s-o asculte. Venea des pe la ferma de vaci unde lucra Măriuţa şi de unde transporta laptele la raion. Până când era încărcat laptele, se afla alături de ea, o ajuta, ceea ce-i aducea o satisfacţie deosebită. La ai săi 40 de ani omul se convingea tot mai mult de adevărul cuvintelor auzite de la vrăjitoare cu vreo zece ani în urmă.
într-o zi, fiind cu maşina la fermă, a dat cu ochii întâmplător de cicatricea ce a rămas pe umărul Măriuţei pe când încă era copilă mică. l-a părut rău lui Costică, amintindu-şi cum s-a luat din urma ei cu o nuia de răchită pentru că i-a stricat una din clepsidrele bunicilor. Sărind peste gard, fata şi-a fracturat atunci umărul drept, cicatrice ce i-a rămas pentru mult timp. întristarea flăcăului a trecut imediat în bucurie, pentru că s-au împlinit acele preziceri — Dumnezeu i-a scos-o în cale pe cea cu care avea să găsească adevărata fericire. ”Nu mai încape nici o îndoială. Ea este dragostea pe care am aşteptat-o o viaţă”, l-a străfulgerat un gând. S-a apropiat de fată, i-a luat din mâini căldarea cu lapte, a pus-o jos şi i-a vorbit:
— Măriuţă dragă, de azi înainte cred că nu-ţi voi mai permite să munceşti din greu, pentru că vreau să te ştiu alături de mine. Dacă nu ai nimic împotrivă, vin diseară la Ileana să-ţi cer mâna. Te cunosc de micuţă şi cred că altfel nici că poate fi.
— Bade Costică, dar… — şi fata se pierdu în braţele lui plină de emoţii.
Satul a duduit încă mult timp după nunta celor doi. La multe încercări plăcute şi neplăcute i-a pus soarta. Ei, însă, au reuşit să creeze o familie trainică şi de invidiat de către multe alte cupluri din satul acela. Poate de aceea Bunul Dumnezeu le-a hărăzit să trăiască împreună peste 60 de ani. în acest răstimp ei adus pe lume cele patru fiice şi cei patru feciori, care le-au fost mereu sprijin şi mângâiere până în ultimele clipe. Prezicerile clarvăzătoarei s-au împlinit prin 2001, când moş Costică şi mătuşa Măriuţa, în vârstă de 102 şi 77 de ani, au plecat la Domnul în aceeaşi zi, lăsând în urmă pe acest pământ numai fapte frumoase şi pe cei opt copii plini de bunătate, lată aşa s-a depănat una dintre cele mai frumoase poveşti de viaţă aidoma firelor de nisip din clepsidra bunicilor.
Dumitru VERBIŢCHI