Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,
S-a răstignit Hristos ca la-nceput,
Cu palma stângă sângerând pe Nistru,
Cu palma dreaptă înflorind pe Prut.
Andrei Ciurunga
Dictatura stalinistă instaurează pe meleagurile mioritice un regim de jaf şi teroare. Astfel, la 15 august 1940 apare Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS despre naţionalizarea pământului pe teritoriul nordului Bucovinei, conform căruia începând cu data de 28 iunie 1940, tot pământul ţinutului cotropit şi bogăţiile subsolului devin proprietatea statului sovietic.
În aceeaşi zi, este emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale, organizaţiilor de consum, transportului feroviar şi fluvial, poştei şi telegrafului. În mâinile statului trec tipografiile, spitalele, farmaciile, instituţiile de învăţământ, casele locuitorilor care s-au refugiat în România.
Bunăoară, în oraşul Herţa sunt naţionalizate prăvăliile care au aparţinut în perioada interbelică locuitorilor Simku Vataru, Harabaju Lupu, Moriţ Leibovici, Şoil Aklip, Iosif Aranovici, Haim Blanaru, Haim Caruceru, Nicolae Chifu, David Kon, Nuhim Markovici, Abram Paskaru, Abram Rozen, Noih Segal, Iancu Şmilevici, Iankel Şpunt. Bolşevicii pun stăpânire pe farmacia lui Gheorghe Popescu.
În nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa este introdus sistemul sovietic de impozite. Gospodăriile băştinaşilor erau supuse impozitului agricol, impozitului pe animale, impozitului pe atelaje, impozitului pe clădiri.
La şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa-Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planul de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri iltimul grăunte.
Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinurul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş, „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copii. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul de veci în pământurile străine ale Uralului.
E necesar de menţionat că în primul an de dominaţie a puterii bolşevice în Ţinutul Herţa, 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, pentru „agitaţie antisovietică” au fost condamnaţi la diferite termene de închisoare 26 de oameni. În numărul lor a intrat şi molniceanul Gheorghe Vieru.
Chiar din primele zile ale dictaturii staliniste, concomitent cu represiunile economice au început represaliile politice. Organele Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS desfăşoară o amplă activitate în direcţia stabilirii „elementelor care prezintă un pericol social”. A pornit o totală urmărire. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor era de ajuns ca oamenii nevinovaţi să fie arestaţi, aruncaţi în fioroasele cazemate bolşevice, supuşi diverselor metode de tortură şi condamnaţi pentru crime pe care nu le-au săvârşit. Victime ale politicii sângeroase, promovate pe acest picior de plai, au devenit ţăranii înstăriţi, foştii primari ai comunelor din ţinut, familiile care aveau rude înrolate în rândurile armatei române.
Prima victimă din satul Molniţa a devenit Constantin Gafu, arestat de reprezentanţii regimului totalitar la 27 iulie 1940. Soţia, Catinca, şi cinci copilaşi cu ochii plini de groază, s-au prins de gâtul ţăranului, care în decursul celor 50 de ani împliniţi n-a săvârşit nicio crimă împotriva Uniunii Sovietice. Omul a fost scos cu forţa din casă, iar cei rămaşi s-au pus pe bocit. Ajuns la Cernăuţi şi întemniţat, împreună cu alţi nenorociţi, în straşnica închisoare enkavedistă, fu supus, ca şi ceilalţi, interogatoriilor şi batjocurilor cu scopul ca molniceanul să recunoască faptul că-i „duşman al poporului”. Pentru atingerea scopului dat, călăii stalinişti foloseau diferite metode de tortură. Ei îi înfricoşau pe oameni, ameninţându-i că vor fi arestaţi copiii. Interogatoriile se desfăşurau de cele mai multe ori noaptea, iar ziua nimeni n-avea voie să doarmă. Pedepsiţilor li se înfigeau ace de metal sub unghii, adeseori ei erau vârâţi la carceră, unde fiecare osândit trebuia să stea numai în picioare pe parcursul timpului indicat. Primeau numai peşte sărat, ca să-i chinuiască setea. Mulţi nu puteau să reziste torturilor. Fiind sleiţi de puteri, ei semnau toate hârtiile, ce conţineau învinuiri false. Condamnaţi astfel la diferite termene de închisoare, nevinovaţii apucau drumul gulagurilor staliniste, unde majoritatea a rămas să doarmă somnul veşnic.
După zece zile, a pornit sub pază spre Cernăuţi Domnica Ciornei, arestată de grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. Cercetările au durat 20 de luni. Douăzeci de luni de chinuri cristice, fiindcă anchetatorii penali pentru a obţine declaraţiile necesare foloseau în timpul interogatoriilor toate mijloacele de tortură puse din belşug la dispoziţia lor de către regimul totalitar stalinist. Fiecare femeie arestată era supusă batjocurilor şi înjosirilor bestiale. Fiind dezbrăcată până la brâu, unul dintre călăi se plasa în spatele nenorocitei, ţinând-o vârtos de coatele braţelor, iar altul, întinzându-i cu o mână sânu-i gol, îl lovea fără milă cu cantul unei rigle mari şi grele, care se găsea în cea de a doua mână a călăului, pricinuindu-i bietei fiinţe dureri insuportabile. Când anchetatorii oboseau, victima era introdusă în „cuşca câinelui” – o cameră întunecoasă, cu suprafaţa de doi metri pătraţi, fiind ţinută zile în şir fără hrană şi apă. Pe data de 18 aprilie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS o condamnă la 3 ani de detenţie, întemniţând-o în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă.
La 22 iunie 1941, când au început operaţiunile militare între România şi fostul imperiu sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut molniceanul Vasile Huţanu, un flăcău frumos la chip, înalt ca un pandur, membru al unei familii de oameni harnici şi cinstiţi. Ferecat în lanţuri, va fi aruncat în cazematele bolşevice. La baştină au rămas să-i ducă dorul părinţii, fraţii şi surorile. Pe data de 17 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 5 ani de detenţie pentru faptul că era un „element care prezintă un pericol social”, fiind întemniţat în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă.
Tot în acea zi de început de vară a fost arestat şi Haralambie Cercun, acuzat de faptul că era un „element care prezintă un pericol social” pentru puterea sovietică. Întemniţat în lagărul stalinist din regiunea Sverdlovsk, se stinge din viaţă în iarna lui 1942, având doar 20 de ani. N-a rezistat gerului cumplit din Siberia, foamei şi maltratărilor. A murit în floarea vârstei, cu o mare durere în suflet. Acasă a rămas scumpa sa mamă, aşteptându-l şi rugându-se, când inima începea să plângă, în lumina dimineţii sau la ceas de noapte, întru salvarea fiului drag, pe care cu dragoste l-a crescut ca să-i fie sprijin la bătrâneţe. Însă au venit străinii. Pe aceste meleaguri nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte ca imperiul bolşevic.
La 23 iunie este întemniţat în închisoarea din Cernăuţi Gheorghe Vieru, fiind acuzat de „agitaţie antisovietică”. Au rămas cu inimile sfâşiate de durere soţia Ilinca, copiii: Gheorghe şi Maria. Peste opt zile, v-a fi arestat Dumitru Bunduc pentru faptul că în perioada interbelică a intrat în componenţa „unui partid contrarevoluţionar” din România. Membrii familiei au apucat drumul calvarului spre taigalele siberiene fără de sfârşit, unde scumpa lui soţie şi-a găsit mormântul.
În primul an de putere sovietică, în Ţinutul Herţa au fost introduşi în lista „elementelor care prezintă un pericol social” 57 de persoane, care sunt condamnate la diferite termene de închisoare.
Nicolai Kureleak, fost şef de secţie la procuratura regională, în materialul Represiunile şi reabilitarea, scria: „În Bucovina de Nord represiunile s-au desfăşurat în trei etape: anii 1940, 1941 şi 1944-1953 (…) Dosarele erau examinate de judecătoria regională, tribunalele militare, consfătuiri speciale. Toate aceste persoane au fost reprimate fiind încălcată legislaţia penală. Or, când au fost săvârşite presupusele crime, în Bucovina de Nord încă nu era instaurată puterea sovietică şi, deci, activitatea respectivă nicidecum n-a fost îndreptată împotriva statului sovietic”.
Dorind să scape de fiorosul regim stalinist, românii din Ţinutul Herţa fugeau peste frontiera care a despărţit frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. Treceau în Patria-mamă, în Ţara luminii şi libertăţii. În informaţia organizaţiei raionale de partid din 30 octombrie 1940, adresată comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei se menţiona: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”.
Tot în luna octombrie, opt tineri din localităţile Horbova şi Hreaţca au hotărât să treacă în România, fiindcă nu mai puteau suporta situaţia ce domina pe meleagurile voievodale. În noaptea de 13 spre 14 octombrie 1940, în România au trecut 17 tineri din satele herţene. În seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din ţinut, constituind peste 80 de oameni, s-a îndreptat către frontiera sovieto-română, pe care au trecut-o lângă localitatea Proboteşti. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia Dorohoiului.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări
Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com