La 27 octombrie 97 Traian a fost adoptat de împăratul roman Nerva. Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa. S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai imperiului când Domițian a fost ucis în 96. Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel primul roman ne-italian a devenit împărat.
La 27 octombrie 312 împăratul Constantin cel Mare a avut viziunea Sfintei Cruci, în ajunul Bătăliei cu Maxentius de la Podul Milvius (Podul Șoimului), din ziua de 28 octombrie 312. Eusebius din Cesareea în lucrarea sa „Viața lui Constantin” – „Vita Constantini” – povestește despre apariția pe cer la miezul zilei, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase împreună cu inscripția „Prin aceasta vei învinge”. Noaptea i s-ar fi arătat Hristos care i-ar fi poruncit să facă un steag cu semnul văzut. Constantin a câștigat bătălia și a pus capăt Tetrarhiei, devenind conducător unic al Imperiului Roman. Maxentius s-a înecat în Tibru în timpul bătăliei.
La 27 octombrie 1682, cu 340 de ani în urmă, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a început tipărirea la Iaşi a celor patru volume ale „Vieţii şi petreacerii svinţilor”, după izvoare bizantine şi slave. În secolul al XVII-lea în Moldova, pe fondalul declinului limbii slavone, tot mai puțin înțeleasă de credincioși și chiar de preoți, capătă proporţii tot mai mari procesul de naționalizare a cultului ortodox. Mai întâi se traduc predicile, apoi tipicul slujbelor, pericopele evanghelice, adică pasajele din Noul Testament care se citesc în timpul slujbei liturghiei.
Un rol decisiv în cadrul acestui fenomen cultural îi revine lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1671-1673;1675-1686). El va face un pas hotărâtor în încercarea de transpunere în limba română a principalelor cărți de cult: liturghierul – „Dumnedzăiasca liturghie” (1679), psaltirea – „Psaltire de-nţăles” (1680), molitvenicul – „Molitvenicul de-nţăles” (1681) și octoihul – „Octoihul” (1683). Ultima tipăritură importantă a lui Dosoftei din această serie este „Viaţa şi petreacerea svinţilor” (1682-1686) – prima culegere în limba română a vieților sfinților pentru întreg anul bisericesc. Mitropolitul Dosoftei avusese inițial intenția să-și publice lucrarea în patru volume: viețile sfinților pentru lunile septembrie-decembrie (volumul I), pentru ianuarie-februarie (volumul II), pentru martie-iunie (volumul III) și pentru iulie-august (volumul IV). Dintre acestea doar primele două vor fi imprimate până la capăt și vor apărea, în intervalul 1682-1686, într-un singur volum. Volumele III și IV au rămas neterminate din cauză că Dosoftei a fost impus să părăsească Moldova în 1686, împreună cu trupele regelui polonez Sobieski. Colile tipărite ale cărții au fost luate de Dosoftei în Polonia și, ulterior, legate într-un singur volum, în două sau în patru.
„Viețile” lui Dosoftei sunt traduse după numeroase izvoare grecești sau slavone, față de care mitropolitul își permite o serie de libertăți, omițând sau adăugând pasaje întregi. Cartea a circulat în toate cele trei țări române, dar mai cu seamă în Moldova și în Transilvania, unde a fost trimisă cu dedicație către diferite personalități ale epocii de către însuși Dosoftei, aflat în al doilea său exil polonez.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
A fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, traducător şi poet pentru „Psaltirea în versuri”. A decedat la 13 decembrie 1693, la Jovkva, în Polonia, azi oraş şi centru raional din regiunea Lviv, Ucraina. În 2005 Mitropolitul Dosoftei a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.
La 27 octombrie 1782 s-a născut la Genova violonistul și compozitorul italian a cărui virtuozitate a rămas legendară, Niccolo Paganini. Niccolò Paganini (1782-1840) a fost unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, având o intonație și o tehnică inovativă perfecte. Faima sa a depășit granițele Italiei, el susținând concerte în toate marile capitale ale Europei. A compus 24 de capricii pentru vioara solo, extrem de dificil de interpretat, 12 sonate pentru vioară și chitară, 6 concerte, cvartete și variațiuni. Cariera sa a intrat în declin în 1834, datorită înrăutățirii stării sale de sănătate, violonistul murind la data de 27 mai 1840, la Nisa.
În ziua de 27 octombrie a anului 1938, la Târgu-Jiu a fost inaugurat Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, conceput de Constantin Brâncuși în cinstea ostaşilor români căzuţi în Bătălia de la Jiu, în timpul Primului Război Mondial. Cele patru componente sculpturale — Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. Realizarea monumentului „Calea Eroilor“ se datorează în bună parte soției primului ministru Gheorghe Tătărescu, Arethia Tătărescu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com