La 5 septembrie 1450 a început Bătălia de la Crasna între domnul Moldovei, Bogdan II (1449 – 1451) şi oastea polonă venită în sprijinul pretendentului Alexăndrel (1448 – 1449, 1452 – 1454, 1455). Pentru înlăturarea pericolului venit dinspre Polonia, unde se refugiase Alexăndrel, Bogdan a încheiat cu Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, tratatele de la Roman (11 februarie 1450) şi Suceava (5 iulie 1450). Prin acestea, Bogdan se angaja să nu revendice Chilia, decât cu acordul protectorului său. La 9 martie 1450, Consiliul de Coroană întrunit la Cracovia a propus organizarea unei expediţii în Moldova, care să o aducă sub ascultarea Poloniei, chiar dacă domnul se arătase dispus să depună omagiu de vasalitate regelui. Erau vizate Chilia şi Cetatea Albă „cele două excelente porturi pentru vasele întregului Orient”.Armata polonă, condusă de P. Odrowąz şi P. Koniecpolski, porneşte din Liov (24 iunie 1450) spre Cameniţa, unde are loc joncţiunea cu trupele lui Alexăndrel şi ale lui Didrih Buczacki, starostele Podoliei. Pătrunsă pe teritoriul Moldovei, aceasta a fost supusă hărţuirii, prin atacuri dese ce urmăreau atragerea ei într-o zonă păduroasă şi strâmtă. Bătălia s-a desfăşurat „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei, lângă oraşul Vaslui”, la marginea unei păduri. Încă de la început pedestrimea moldoveană, a fost aşezată în centru, acoperită de călăreţii lui Bogdan, pentru a induce în eroare. Asaltul cavaleriei polone s-a dovedit a fi un dezastru, ea a fost prinsă în mijlocul oştenilor moldoveni care au atacat cu arcuri, lănci şi coase (cu care taie venele cailor). Oastea polonă a fost zdrobită, starostele de Liov, P. Odrowąz, a căzut pe câmpul de luptă, retragerea fiind posibilă doar cu ajutorul trupelor lui Alexăndrel. La luptă a participat şi Ştefan (viitorul Ştefan cel Mare) care va demonstra în bătăliile viitoare că şi-a însuşit strategia folosită de tatăl său, Bogdan II (bătălia din iarna anului 1475 se va desfăşura în acelaşi loc).
La 5 septembrie 1858, în localitatea Pleşeşti, judeţul Vaslui, s-a născut Alexandru Vlahuţă, scriitor român, autorul cărţii „România pitorească”, apreciată ca „atlas geografic, traversat de o caldă iubire de ţară”.
Fiu al unui mic proprietar de pământ, Alexandru Vlahuţă a urmat şcoala primară şi liceul din Bârlad ca în 1879 să susţină examenul de bacalaureat la Bucureşti. A frecventat timp de un an cursurile la Facultatea de Drept din Bucureşti, părăsindu-le din cauza situaţiei materiale precare. Activează pe tărâmul învăţământului.
În aprilie 1880 Alexandru Vlahuţă publică primele poezii în revista „Convorbiri literare”. Semnează mai multe articole în ziarele „Armonia” şi „Galaţi”, iar în anul 1884 se întâlneşte cu Mihai Eminescu, de care îl va lega o profundă prietenie. În perioada 1893-1896 Alexandru Vlahuţă editează revista „Viaţa”, iar în 1901 – „Semănătorul”, împreună cu George Coşbuc. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine, printre aceştia fiind şi Vasile Voiculescu.
În anul 1919 Alexandru Vlahuţă este distins cu Marele Premiu al Academiei pentru volumul „Poezii”, apărut în 1915. La 19 noiembrie acelaşi an Alexandru Vlahuţă se stinge din viaţă, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Opera fundamentală a poetului şi prozatorului Alexandru Vlahuţă este „România pitorească”, publicată în 1901 şi comentată cu mult patriotism la începutul secolului al XX-lea. Ilustrul critic literar G. Ibrăileanu afirma: „Cartea domnului Vlahuță e o faptă bună și o operă de artă. Ea face onoare și cetățeanului și artistului”. Această carte s-a nutrit, de fapt, din aspirația autorului de-a trezi în sufletele cititorilor atașamentul față de patrie și aspirația la unitate națională.
La 5 septembrie 1867, la Brăila, s-a născut Arthur Garguromin Verona, pictor român de origine aromână. Arthur Verona (1867-1946) s-a afirmat ca pictor în România, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească. Absolvent al marilor Academii de la Munchen și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale. A fost un mare admirator al Renaşterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică. Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air.
A fost atras prin aspirațiile sale către pictura monumentală și a iubit pitorescul peisajului românesc și a ceea ce are țăranul român mai prețios în tradiția sa seculară.
Ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu, tematica idilic rurală a rămas istoriei prin picturile „În codrii Herței”, „Între nalbe”, „Floarea soarelui”, „Petrecere câmpenească”, „Culesul merelor”, „Fete în Bucovina” și o serie lungă de peisaje din Bucovina intitulate „Toamna” sau „Hore”. Arthur Verona a fost medaliat de către statul român cu o mulțime de decorații în plan profesional și militar, ca urmare a participării sale ca voluntar la Primul Război Mondial.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com