Zilele acestea s-au împlinit 200 de ani de la naşterea lui Iraclie Porumbescu (Golembiovski). El este tatăl eminentului compozitor român, Ciprian Porumbescu. Născut la Suceviţa, unde se află una dintre cele mai frumoase mănăstiri bucovinene – Mănăstirea Suceviţa, ctitorită de neamul Movileştilor, Iraclie Porumbescu a fost cel care a propovăduit Cuvântul în faţa Altarelor şi a aşternut cuvântul artistic românesc pe hârtie. A fost preot ortodox şi scriitor, considerat de istoricii literari „primul prozator modern” al Bucovinei.
Când Iraclie împlinise şase ani, tatăl său l-a dat la Mănăstirea Suceviţa, la Egumenul Ghenadie Platenchi, ca acesta să-l înveţe să scrie şi să citească, fiindcă pe atunci în Bucovina nu existau şcoli de stat româneşti. La un moment dat Ghenadie Platenchi a plecat la Mănăstirea Putna, iar copilul Iraclie l-a însoţit. După cursul primar de la Suceava, Iraclie Porumbescu s-a înscris la Gimnaziul din Lemberg (oraşul Lviv de astăzi). În 1843, în perioada studiilor la Lemberg, a fost arestat și ținut șase săptămâni în temniță pentru că locuise împreună cu un revoluționar polonez. După eliberare Iraclie Porumbescu a venit la Cernăuți, unde a studiat la Obergymnasium, avându-l ca profesor de limba și literatura română pe Aron Pumnul. În perioada anilor 1847-1850 Iraclie Porumbescu a studiat la Institutul Teologic din Cernăuți. În anii de studenție a început să scrie poezii patriotice, pe care le-a publicat în ziarul „Zimbrul”, sub pseudonimul Porumbescu. Devine secretar de redacție al ziarului cernăuțean „Bucovina”, editat între anii 1848-1850 de celebra familie Hurmuzachi. În casa acestora, în anul revoluţionar 1848, el a cunoscut mai mulți revoluționari pașoptiști, printre care și pe Vasile Alecsandri. Mai târziu, în cartea sa „Amintiri”, care a văzut lumina tiparului după 82 de ani de la moartea scriitorului, Iraclie Porumbescu redă o discuţie a sa cu Vasile Alecsandri într-un hotel din Cernăuţi.
„–Domnule Porumbescu, îmi zise aicea el, acuma ceva despre ale noastre! Îmi place că te văd, mai întâi de toate, român, şi-apoi că te ocupi cu scrieri româneşti. Scrie, să împărtăşeşti şi neamului dumitale şi al nostru ceea ce ai şi ce ştii dumneata! Aşa se cade, aşa e bine, aşa să facem cu toţii după puterile noastre!
Mai ales poporul de jos, noi îl numim de jos, sărmanul popor şi cu cât îi mai sus el decât noi!
A avut, oarecând, neamul nostru vremi bune şi pe urmă vremi rele, cele bune însă n-au fost şi ale poporului ce-i zicem de jos! Atuncea, e drept, a fost el jos şi drept e că jos a rămas el, bietul, până în ziua de azi.
Însă, atât din vremurile bune, cât şi din vremurile rele, ce a fost neamului nostru mai frumos, mai sfânt, mai dulce şi chiar mai de onoare, nu acei unii, cărora le zicem din clasa de sus, ne-au conservat şi păstrat pentru posteritate, pentru noi cei prezenţi şi pentru cei ce vor fi urmaşi după noi, ci poporul, bietul, ce-l numim de jos!
Înstrăinatu-s-a de tezaurul vetrei clasice părinteşti acei unii, frântura mai mică din naţiunea noastră, părăsind ei, drept fiul cel pierdut din Evanghelie, cele superioare, datinile şi obiceiurile strămoşeşti, care sunt cum şi erau, cele mai poetice, cele mai sublime din lume, dar poporul de jos, tezaurul acela superior, pe care cei unii, din clasele, aşişderea, superioare îl păstrară, nu l-a abandonat ca nişte hiene, ci l-a păstrat cu scumpătate şi conştiinciozitate demnă de un popor aşişderea demn. Aceasta, poporul, cu tezaurul lui naţional să-l copiem!
Poezia, domnule Porumbescu, este o artă şi încă o artă tot aşa de frumoasă, precum şi domeniul ei e numai frumos. Ca artă, aşadar, ea pretinde de la poet o facultate specifică, spre a o putea realiza, apoi, şi o dezvoltare a acelei facultăţi, prin îndeletnicire.
– Cearcă, caută, ascultă şi întreabă de atari tradiţiuni între poporul din care eşti, în care trăieşti şi, mai ales, în care şi cu care, ca preot, vei trăi. Tot de ce, de ce mai mult te-i îndulci de mărgăritărele preţioase şi încântătoare ce le are poporul nostru strânse la sânul său.
Şi acele mărgăritărele preţioase şi într-adevăr fermecătoare sunt poezia neamului românesc.
O, poezia, poezia poporului nostru, domnule Porumbescu, este poezia întregului nostru neam şi aşa de frumoasă e această poezie că, dezvăluindu-se ea la lumina soarelui, este ca o copilă frumoasă din Carpaţi, tânără, mândră, nevinovată şi, cum zice vorba românească: Pe soare-i putea căta, dar pe dânsa ba!”.
Îndrumările lui Alecsandri au pătruns adânc în sufletul lui Iraclie Porumbescu. După cum remarcă cercetătorii, în opera sa persistă contactul nemijlocit cu folclorul românesc.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com