Într-o notaţie-blintz din manuscrisele sale, care sunt nişte jerbe de sidefuri pe buza unui graal de ingenuitate, Ilie Motrescu se destăinuieşte: “Deşi străbunii mei s-au făcut de mult una cu pământul, spiritele lor sunt vii şi mă însoţesc pretutindeni… În cele mai grele, (mai) deznădăjduite clipe, vocile lor răspicate îmi spun: “Eşti bărbatul neamului tău, fii tare în credinţa de neam”.
În alt loc, poetul reifică: “Drumul meu începe de la cimitir: mă petrec strămoşii, dându-mi sfaturi cum să fiu în viaţă”. Tot în mărturisitoarele sale dezvăluiri de taină el reţine afectiv, cu fibra intimităţii depline, două entităţi genetice de esenţă: “tăria sângelui” şi “idealul-torţă (citiţi: cel al înainte-mergătorilor) în mâna de oţel” a urmaşilor, pentru a confia răscolitor un palpitant legământ de inimă: “Pe buză port… fiorul lespezilor sure de pe mormintele străbunilor”. Acest postulat de viaţă (şi de moarte!) se materializează, ca un conjunct revelatoriu, în întregul demers liric al autorului, cu rotunjire osmotică în memorabila poezie “Semn” – o metaforă-simbol concentrată in extremis, un topoi al inefabilului, înţeles dialectic şi răstălmăcit alegoric drept argument de afirmare a neamului nostru carpatic în istorie: “Sub muntele bătrân şi-mpădurit/ molizii grei se prăbuşesc în mit,/ străbunii mei se prăbuşesc şi ei/ cu vremile de-a valma peste zei./ Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi,/ se-ntunecă genunea de bărbaţi/ scoborâtori din semeţia dacă,/ se luptă-aici cu moartea şi se-mpacă./ Până aici veniră să se-nfrunte/ virtuţile romane cu cremenea de munte;/ molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit/ peste mânia turcului pocit./ Cu braţul vlăguit de grele arme/ sub muntele acesta Ştefan doarme…/ Sub muntele acesta neamul meu,/ răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”. Născut din monadele fiinţei, enunţul poetic este trăit adânc, sublimat de flăcările unei mistuitoare simţiri patriotice, într-o clipă miruită cu har, sub candela inspiraţiei divine.
“Plămadă de neoromantic”, cum îl caracterizează criticul Mihai Cimpoi, şi pretendent “pentru cel mai bun cântec al lui Orfeu”, cum se autodefineşte, Ilie Motrescu confesează revelator (îşi “scrie numele ca poet”) sub “toaca singurătăţii”, într-un spaţiu închis, obstruat prematur de neîndurătoarea seceră a morţii, dar ferice comprimat artistic şi bine conturat valoric, întreţinut de irigaţii catalitice valide şi viabile, obârşind din izvorniţa lecturii, cum atestă puternic consemnările manuscriptice. Notele distincte ale creaţiei sale sunt antinomice (“Contrariilor le şade bine împreună”, zice Heraclit): intimitatea paralel cu endofazia, colocvialitatea paralel cu extravertirea. Ion Ţâbuleac, care i-a publicat opera, analizând-o cu o exemplară acribie şi păstrând, ca editor, o ireproşabilă discreţie (aviz nechemaţilor insoliţi şi ignari!), observă undeva cu pertinenţă că “tot ce a scris Motrescu este un dialog, o conversaţie cu cineva de alături, cu cineva din inimă sau şi din inimă”, un fel de dublu al lui Diderot.
Autorul “Semnului”, piesă antologică, emblematică pentru poezia nordbucovineană, este un liric structural de turnură organicistă, care profesează un vers-atitudine, evocă pentru a se invoca, pentru a-şi trezi energiile intime în stare de germinaţie, a-şi răscoli spuza alchimică a talentului şi a aprinde talazul benefic al focului sacru. Creând un stil propriu de expresă originalitate, autorul se creează de fapt pe sine însuşi (un genus semnificans) într-o nedeie a stării de graţie, care mişcă literatura, arta în genere. Or, creaţia este un blestem prin strădaniile spiritului şi o sărbătoare a inimii prin căutări cu lanterna lui Diogene şi prin împliniri pe măsura harului cu care creatorul e însemnat de Providenţă.
Mircea LUTIC