O carte scrisă este o realizare, un act de înaltă trăire spirituală. Ea încununează o muncă enormă și fiecare filă poartă amprenta inspirației și a harului autorului. Aceasta, în linii generale, este caracteristica unei cărți, demne de a fi ținută în mână și citită. Paradoxal, dar în timp ce pentru tipărirea unei lucrări de valoare se adună ban cu ban, uneori prin umilință, crește numărul cărților prăfuite pe rafturi. Editurile au încetat să ceară părerile specialiștilor referitoare la majoritatea manuscriselor care li se propun. Ele se conduc după principiul – ai bani, ai carte. În acest mod apar foarte multe lucrări sub nivelul estetic. Un puhoi tulbure a pătruns în albia apelor cristaline și limpezi ale adevăratei literaturi. Acest lucru a fost semnalat deseori de iscusiții mânuitori ai condeiului la noi, în nordul Bucovinei, însă procesul de devalorizare continuă. Continuă el și în România, unde literele române se simt în aria lor firească. Ca un strigăt în pustiu este articolul „falsa literatură”, semnat de Alex Ștefănescu și inserat în revista „literatura română” (2017, nr.2), spre care ne-au atras atenția unii dintre cititorii „Libertății Cuvântului”. El merită să fie citit neapărat și de cei care pretind că fac literatură.
„Autori lipsiţi de talent, respinşi în repetate rânduri de editori înainte de 1989, şi-au înfiinţat după 1989 propriile lor edituri, ca să-şi vadă în sfârşit cărţile tipărite. Alţii nu şi-au înfiinţat edituri, dar le-au asaltat pe cele înfiinţate de alţii, oferind bani pentru a-şi împlini dorinţa veche şi arzătoare de a trece drept scriitori şi a da autografe, într-o librărie, pe o măsuţă, la umbra unei vaze cu flori.
Se publică anual sute de cărţi pe banii autorilor, din raţiuni nedescifrabile (sau doar parţial descifrabile). Este greu de înţeles de ce, pe de o parte, se afirmă că nimeni nu mai are nevoie azi de literatură, iar, pe de altă parte, mii de oameni vor neapărat, fă- când şi sacrificii pentru atingerea scopului lor, să fie consideraţi scriitori. Este ca şi cum mii de oameni şi-ar dori cu ardoare în zilele noastre să fie recunoscuţi ca producători de roţi pentru diligenţe.
Imensa majoritate a acestor cărţi publicate dintr-o stranie ambiţie se remarcă printr-o totală lipsă de valoare.
Practic, în paralel cu literatura (mai bună sau mai puţin bună), se pune în circulaţie ceva care doar seamănă cu literatura. Nu este vorba, pur şi simplu, de texte ratate, ci de o maimuţărire hilargrotescă a creaţiei literare. Este ca şi cum diavolul şi-ar bate joc de arta scrisului, înmuindu- şi coada în cerneală şi scriind cu ea inepţii pe foaia albă de hârtie”.
Vasile CARLAȘCIUC