S-a stins din viață academicianul cernăuțean cu renume mondial, Luchian Anaticiuk

Micuțului Luchian i se părea că un mecanism mai minunat decât moara de apă a bunelului său nu există. Acum, academicianul Anaticiuc, acel băiat ingenios din Colincăuții de cândva, se bucură sincer că și el a creat ceva neobișnuit în viața sa: aparatul cosmic „Voyager-2”, care primul a ieșit în afara sistemului nostru solar, va primi încă treizeci de ani energie pentru a-și continua drumul în spațiul astral necunoscut grație elementelor inventate de fizicianul bucovinean și de colegii săi. Calea de la o simplă moară de apă și până la programe cosmice, vorbind la figurat, înseamnă calea unui savant cu renume mondial, născut în Colincăuți (unicul sat cu populație românească din raionul Hotin), și care a creat un institut de cercetări nu undeva în centrele științifice, ci la periferie, la Cernăuți. În preajma unui jubileu al său, academicianul Luchian Anaticiuc a declarat: „Sunt vechi pensionar, dar energia de creație pe care o am mă mai ține în iureșul cercetărilor și la catedra universitară”.

„Am văzut cum s-a tras în… cântec”

Cosmosul sufletului e mai aproape. El este brăzdat mereu de navele amintirilor din copilărie. Chipurile celor dragi sunt ca niște stele, care le ademenesc întruna. În biroul academicianului Luchian Anaticiuc sunt portretele învățătorilor săi, cei care i-au decis destinul: fizicieni cu renume mondial. Iar primul este portretul tatălui său – profesor școlar.

— Pe timpul războiului tatăl meu, Ion Anaticiuc, era director de școală, unicul în sat căruia i se permitea să aibă aparat de radio, își amintește academicianul. În timp de noapte, împreună cu alți săteni, asculta știrile de pe front. Despre aceasta a aflat siguranța. Tatăl a fost arestat și dus într-un lagăr de concentrare în România, la Turnu-Severin. Mama, Anastasia, m-a luat de mână și am plecat și noi încolo, să fim alături de tata. Ne-am oprit în satul Butoiești, aproape de lagărul de concentrare. Regimul din lagărele de concentrare din România se deosebea radical de cel din „lagărele morții” din Germania. Tata, ca și alți deținuți, lucra la repararea drumurilor, iar în zilele de odihnă i se permitea să stea împreună cu familia. În vara anului 1944, Armata Roșie a intrat în România. Propaganda fascistă a băgat frică în populația locală, numindu-i pe ruși niște monștri. Au ajuns rușii și la Butoiești și au făcut popas la vatra jocului din sat. Localnicii, speriați, evitau orice contact cu ostașii cu stele roșii. Și iată că spre seară, de pe acea toloacă s-a auzit un cântec (mai târziu am aflat că este vorba de cântecul „Iar voi, privighetori, nu deranjați somnul ostașilor…”, un cântec sufletesc). Și oamenii s-au gândit că dacă ostașii cântă asemenea cântece, nu sunt ei chiar atât de strașnici. Încetul cu încetul s-a adunat satul pe toloacă. Au adus și bucate, și vin, ospătându-i pe ostași. Desigur, s-au găsit și muzicanți, au răsunat cântece. Sătenii le-au dăruit ostașilor, ca amintire, și unele lucruri. Iar dimineața au sosit cei de la „Smerci”, serviciul de securitate în spatele frontului. La cinci ostași au găsit lucruri și produse alimentare de la populația locală și au clasificat aceasta ca acțiune de jaf, care atunci se pedepsea cu moartea. Chiar pe toloacă i-au pus să-și sape mormântul, i-au adunat pe oamenii din sat și în văzul tuturor i-au împușcat pe „jefuitori”. Înainte de îndeplinirea sentinței, sătenii chiar în genunchi i-au rugat pe ofițerii de la „Smerci” să-i ierte pe sărmanii ostași, căci aceștia n-au săvârșit nici o crimă.

Despre această istorie tragică Luchian Anaticiuc i-a povestit cineastului ucrainean, Oleksandr Rojen. Acesta a scris scenariul după care a fost turnat filmul.

— Am privit filmul, dar n-am rămas încântat. Autorul scenariului a introdus și alte elemente de subiect spre a aprofunda tragismul evenimentului, însă ele s-au dovedit a fi de prisos. Ce poate fi mai tragic atunci, când se trage în cântec? – s-a întrebat Luchian Anaticiuc.

În întrebarea lui am găsit o referință la regretatul regizor Emil Loteanu, autorul capodoperelor cinematografice „Lăutarii” și „Tabăra urcă la cer”, filmate pe meleagurile noastre. Am bănuit că domnul Luchian Anaticiuc crede că dacă un asemenea subiect ar fi nimerit în mâinile lui Loteanu, succesul filmului ar fi fost garantat. Referința nu-i întâmplătoare – Emil Loteanu a fost vărul lui Luchian Anaticiuc.

— În timpul filmărilor în Bucovina, l-am găzduit pe Emil Loteanu la mine acasă. A urcat prea devreme la ceruri, spune cu regret domnul academician. E înmormântat la Moscova, acolo unde-și dorm somnul de veci remarcabili oameni de cultură. Dar mă gândesc că trebuie să fac ceva pentru eternizarea memoriei lui Emil Loteanu la baștina sa, la noi în Bucovina…