Acestea au fost ultimele cuvinte ale unui tânăr de 17 ani din Mahala, rănit mortal și căzut în noianul de zăpadă însângerat. Consăteanul de alături a jurat că, dacă va scăpa cu zile, neapărat va îndeplini această ultimă rugăminte. A reușit să șoptească rudelor cele întâmplate în lunca Prutului în noaptea spre 7 februarie 1941, căci îl aștepta drumul suferințelor supraomenești în infernul lagărelor GULAG-ului… Acest pasaj din cartea Aspaziei Oțel-Petrescu a fost citit de fostul arhivist Dragoș Olaru în cadrul conferinței „Masacrele de la Lunca și Fântâna Albă – 78 de ani”, organizată de Societatea panucraineană „Golgota” (președinte Octavian Bivolaru). El se aseamănă cu mesajul celebrei balade populare „Miorița”, când baciul moldovean își asociază moartea cu o nuntă. Or, destinul de mucenic a fost caracteristic unui popor pașnic, care n-a dorit pământuri străine, ci s-a mulțumit cu „gura de rai”, ce i-a dat-o Dumnezeu, și cu cerul azuriu deasupra sa. N-a dovedit să fie mire și un alt tânăr din Horecea, care, de asemenea, a fost secerat de gloanțele grănicerilor sovietici în lunca Prutului în iarna anului 1941, tot pentru că a dorit să treacă granița clandestin în țara liberă, România. Ai săi i-au dăruit cizme noi, spunându-i: „Poate vei trece în România și te vei însura acolo”. Oamenii s-au dus la acest risc nemaipomenit de mare cu speranța că poate vor reuși să scape de „raiul sovietic” și s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare. După poala cămășii brodate de bunica, în 1942, când au avut loc deshumările în lunca Prutului, a fost recunoscut de rude flăcăul de 17 ani din Mahala, iar tânărul horecean a fost reînhumat în cimitirul din suburbie fără picioare. Călăii i-au tăiat picioarele ca să-i scoată cizmele… Despre aceasta a povestit profesorul de română de la Școala medie incompletă nr. 13 din Horecea, Nicolae Costaș. El a adus și cartea deceselor de la Biserica din Horecea, unde în noiembrie 1941 erau notați toți localnicii, care au căzut în lunca Prutului.
Amănunte despre masacrul din lunca Prutului din ianuarie și februarie 1941, unde au căzut, după calcule aproximative, câteva sute de români din Mahala, Ostrița-Mahala, Horecea, Ceahor, Ostrița Herței și din alte sate, a prezentat Octavian Voronca. Activând ca director la Școala din Mahala, domnul Octavian Voronca a avut posibilitate să stea de vorbă cu puținii martori oculari ai acestei tragedii. „Flăcăii se temeau că vor fi chemați în rândurile Armatei Roșii, fetele – că vor fi duse la munci pe meleaguri îndepărtate, în rândurile populației se căutau „dușmani ai poporului” și toate acestea i-au făcut pe oameni să riște cu propria viață și să fugă din „raiul bolșevic” în România, ai cărei cetățeni au fost până la venirea „eliberatorilor”, a conchis vorbitorul.
Publicistul Ștefan Broască, cel care primul a scris despre masacrul de la Fântâna Albă, a subliniat că aceste două evenimente – de la Lunca și Fântâna Albă – sunt „rănile deschise ale neamului nostru”. El militează pentru căutarea adevărului istoric, care ne poate salva de mituri și legende. Prezent la conferință, consulul Consulatului General al României la Cernăuți, Edmond Neagoe, a opinat că această tragedie urmează să fie studiată mai profund atât de istoricii din Ucraina, cât și de cei din România.
Au adus completări la tema dată membrii societății „Golgota” Vasile Rauț și Ion Găină, președintele Societății medicilor români „I. Bodea”, Ion Broască, publicista Maria Toacă, locuitorul din Prisicăreni, Ion Criliuc.
Participanții la conferință și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu dezordinea din jurul Complexului comemorativ de la Fântâna Albă. Asemenea monumente, la fel ca și memoria jertfelor nevinovate trebuie păstrate cu sfințenie.