Când sufletul creştinului părăseşte Valea Plângerii, el este însoţit de dangătul jalnic al clopotului. Şi dacă omul şi-a încheiat crugul vieţii departe de casa în care s-a născut, neapărat vor anunţa această veste tristă clopotele din localitatea lui de baştină.
La 12 martie clopotele bisericilor din Chişinău şi din satul Codreni, raionul Cimişlia, au anunţat despre moartea poetului Nicolae Dabija. Această veste a întristat întreaga românime, fiindcă distinsul om de litere basarabean a fost şi un excelent militant pentru cauza română. Oameni simpli din suburbia Roşa a Cernăuţiului, unde, de asemenea, bântuie virusul periculos, îşi spuneau unul altuia cu profund regret: „A murit Nicolae Dabija”.
Poetul Nicolae Dabija avea o dragoste aparte pentru suburbia Roşa. Deseori poposea aici, în casa părintească a lui Mihai Morăraş, stabilit cu traiul la Chişinău, fiind colaborator al vestitei publicaţii „Literatura şi Arta”, al cărui redactor-şef era el, Nicolae Dabija. După cum mărturisise însuşi Nicolae Dabija la o întâlnire cu elevii de la Şcoala românească nr. 10 de la Roşa, la biserica de alături, unde se roagă locuitorii din suburbie, a slujit, pe timpuri, bunelul său. Deci, este o legătură profund spirituală.
Nicolae Dabija nu-şi închipuia Cernăuţiul fără Eminescu, el afirmând de la tribună că este una să-l iubeşti pe Eminescu la Bucureşti, şi cu totul alta – la Chişinău şi Cernăuţi, unde verbul eminescian este flamură în lupta pentru propăşirea neamului. El, Nicolae Dabija, a ţinut sus şi cu demnitate această flamură. În poemul „Întoarcerea lui Eminescu”, autorul, Nicolae Dabija, vedea revenirea poetului nostru naţional anume de la Cernăuţi:
Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chișinău, desculţ.
Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
și să vadă dacă n-am murit.
Să-i ieșim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
pașii din omăt să i-i culegem
și să-i cerem în genunchi iertare.
Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
și-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,
ba se-aprinde grâul în Bugeac.
…………………………………………….
Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.
… Clopotele bisericilor îl deplâng pe Nicolae Dabija, care a trecut hotarul veşniciei. Românii cernăuţeni, ascultând clopotele de la Biserica de la Roşa, faţă de care Nicolae Dabija avea o amintire familială, de la Catedrala mitropolitană, la altarul căreia s-a închinat pe timpuri învăţăcelul Mihaiţă Eminovici, desprind în sunetele lor metalice mare adevăr al religiei creştine. El, regretatul poet Nicolae Dabija, a înţeles acest adevăr în felul următor:
…Cât pădurile ne dor,
Mai avem un viitor,
Cât trecutu-l ținem minte,
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare,
Și în cer e sărbătoare,
Și e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ…
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com