(Pe cărările legendei. Dedicație amintirii luminoase a istoricului și folcloristului bucovinean, Dumitru Covalciuc)
Pe vremuri de demult, pe malul stâng al râului Siret exista un mic sat numit Ardănești. Această denumire a localității provine de la fostul proprietar al ei, pe care-l chema Petru Ardan. Nu se știe exact cum a ajuns localitatea în proprietatea acestui latifundiar, dar este menționată în documente din 1692 ca moșia Ardănești. Era un sat obișnuit, cu pământ arabil bun, pajiști verzi și păduri de molid și fag în jur.
„Nimic deosebit!”, veți spune. Dar nu vă grăbiți…
A existat aici o circumstanță care a făcut atâta vâlvă pe atunci, încât ecourile acelor evenimente au ajuns până în zilele noastre. Fapt este că în acest sat de pe Siret trăiau fete extrem de frumoase, una mai frumoasă decât alta.
Nimeni nu a putut explica acest fenomen: fie că aerul era special, fie că soarele strălucea mai tare, fie că stelele de deasupra satului aveau o poziție magică – nimeni nu știa, dar acest fapt a avut loc, cel puțin așa cum spun bătrânii.
Flăcăii localnici și cei din împrejurimi băteau cărările spre casele în care locuiau aceste fete atât de frumoase, încât părinții lor nu mai puteau da de capăt cu „acești cavaleri și cu fiicele lor”.
La rândul lor, tinerele țărăncuțe, simțind interesul sporit al sexului opus, încercau să-și aleagă ursitul. Bineînțeles, principalul lor instrument în acest sens era frumusețea lor.
Despre aceasta e și povestea noastră, și nu numai…
Fiica unuia dintre proprietarii acestor pământuri – Hajdeu – Tița (prenumele ei real probabil era Oltița), era nu numai frumoasă, dar și foarte bogată. Bogăția tinerei venea de la unchiul ei, Sandul Hajdeu, care își dezlega mereu punga pentru nepoata sa iubită. Această avere a răsfățat-o pe fată, și la vârsta de 15 ani ea a devenit o domnișoară destul de capricioasă. De asemenea, ea îi „învârtea” pe băieți ca pe un fus, alegându-i și neglijându-i.
În ciuda vieții ei lipsite de griji, Tița avea și o problemă: era foarte preocupată de aspectul ei. Indiferent ce făcea, alerga mereu la o găleată cu apă limpede și se uita ca în oglindă la chipul ei.
– Vai, ce frumoasă-s eu!
Nepoata iubită a unchiului său se lăuda că nimeni decât ea, nu avea pielea albă ca zăpada. Nimeni din sat nu avea ochii atât de strălucitori, sprâncenele negre, obrajii cu bujori, buzele de miere și o cosiță până la brâu! Reieșea (în mintea fetei) că nici în Ardănești, nici în afara lui nu existau fete mai frumoase decât ea, fapt care o făcea incredibil de fericită.
Cineva a bănuit că secretul frumuseții fetelor din acest sat era acela că, în fiecare an, de Bobotează, tinerele țărăncuțe mergeau la Siret să se spele în grup. Unele dintre ele își umezeau ușor mâinile și fața, iar cele mai curajoase își scoteau hainele călduroase de lână și, rămase doar în cămașă, se bălăceau în apa tămăduitoare de „Iordan” până când gerul le grăbea spre casă.
O astfel de tradiție nu mai exista nicăieri în acele vremuri, așa că oamenii au născocit că „secretul” frumuseții fecioarelor din Ardănești era apa „Iordanului”, în care frumoasele se spălau și se scăldau de Bobotează.
Interesant că unii băieții se ascundeau în apropiere și le spionau pe fete în timp ce ele se distrau în apele Siretului.
În acel an, Mugur Opaeț (Mugurel) – „flăcău de însurat” – se număra și el printre acei băieți care „priveau la fetele de la râu, ascunși în stufișuri”.
Mugurel mergea spre casă și nu-și putea reveni pentru că văzuse pentru prima dată frumusețile satului, bălăcindu-se în apa Siretului. În fața ochilor lui stăteau fetele, ale căror cămăși umede se lipeau de trupurile lor tinere, subliniindu-le toate farmecele de fecioare.
Mugur a fost deosebit de impresionat de nepoata de 15 ani a unui om înstărit, Sandul Hajdeu – Tița, care, după ce a făcut baie pe malul râului de acolo, s-a schimbat în haine uscate.
Tânărul și-a dat cuvântul că o va cuceri cu orice preț pe această fată. A decis că va lupta pentru iubirea ei și va face tot posibilul să obțină acordul părinților de a se căsători cu Oltița.
Speranțele sale erau minime, deoarece Mugurel Opaeț era un sătean obișnuit. Singurul avantaj al său față de ceilalți băieți era că, învățând meșteșugul de dogar de la tatăl său, făcea cele mai bune butoaie, căzi, putini și alte obiecte din lemn, care erau la mare căutare printre gospodari.
În ziua de Sfântul Ioan, ultima zi a sărbătorilor de Crăciun, Mugur a văzut-o pe Tița înconjurată de câteva dintre prietenele ei cu o sanie pe un deal nu prea mare. El s-a apropiat de fetele de pe deal și a început s-o examineze în de aproape pe tânără: „Ce faină e dihania de fată, Doamne Dumnezeule!”.
Mugurel Opaeț nu a știut cum să se adreseze fetei pentru a-i atrage atenția. A salutat-o și imediat s-a lăudat că și el s-a scăldat în Siret de Bobotează. După aceste cuvinte, toată lumea a tăcut. Fetele bănuiau că tânărul le văzuse la râu, sau cel puțin așa părea. Prietenele așteptau să vadă cum va reacționa Tița la această întâmplare, pentru că ea „scăpa basma curată”: orice ar fi spus sau ar fi făcut, nepoata iubită a lui Sandul Hajdeu avea întotdeauna dreptate.
–Ha-ha-ha! – a râs în hohote Oltița și i-a spus în glumă flăcăului că, de vreme ce a văzut-o goală la râu, era obligat să se însoare cu ea.
— Hai bine, fa hăi!
Văzând că băiatul nu i-a înțeles gluma, Tița a adăugat, în batjocură, că se va mărita cu el dacă îi va aduce „un ulcior plin cu apă adevărată din Iordan” la următoarea Bobotează. Fetele au început să-și bată joc de tânăr și să râdă în hohote, împingându-l în zăpadă.
Întins pe un troian de zăpadă, Mugurel Opaeț n-a înțeles imediat ce a a avut în vedere Tița când a spus „un ulcior cu apă adevărată din Iordan”. El știa foarte bine că toată apa de la Bobotează se numește „de Iordan” și este sfântă și vindecătoare.
„De ce a spus ea asta?”, s-a gândit Mugur, scărpinându-se la ceafă.
–Plin cu apă din râul Iordan, măi prostuțule!, a adăugat fata, foarte fericită că a ieșit din situația căsătoriei.
Prietenele s-au așezat pe săniile de lemn câte două și trei și au coborât la vale, lăsându-l pe flăcău singur.
Trebuie să spun că Oltița nu a observat nimic deosebit la flăcăul de 24 de ani de pe deal: „Un băiat ca oricare altul”, s-a gândit ea. Iar când duminică Mugur Opaeț s-a apropiat din nou de această cosânzeană, ținându-și calul de frâu, Oltița a râs:
–Ce, măi Mugure, pleci la Palestina?
După aceste cuvinte, fetele au început să râdă atât de tare, încât băiatul era derutat. De fapt, el venise la Oltița pentru a-și lua rămas bun, pentru că urma să plece într-o lungă călătorie spre râul Iordan, unde Ioan Botezătorul, conform Sfintei Scripturi, l-a botezat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Era hotărât să aducă apă de acolo pentru iubita sa fată.
Când a văzut că Tița iarăși își bate joc de el în fața tuturor, Mugurel Opaiț a sărit pe cal și i-a spus trist:
– Hai, rămâi cu Dumnezeu, Tițo!
O vreme, nepoata moșierului și prietenele ei s-au uitat la urma înzăpezită a copitelor calului lui Mugur, apoi, ținându-se de mână, au alergat prin sat, fără să ia lucrurile în serios.
Oamenii au observat la o lună lipsa celui mai bun dogar din Ardănești, Mugurel Opaeț, după dispariția sa neașteptată la sfârșitul iernii.
„S-a pierdut băiatul! A murit! L-au ucis!”, spuneau oamenii din sat.
Doar câțiva săteni știau adevăratul motiv al absenței lui Mugur și erau foarte îngrijorați. Luarea în zeflemea a sentimentelor tânărului de către nepoata capricioasă a domnului Sandul Hajdeu putea fi un risc în drumul lui.
Voi spune că familia Opaeț a început să o urască pe frumoasa Oltița, dragostea pentru care „l-a făcut pe băiat să-și piardă mințile”. La Ardănești, părerile sătenilor erau împărțite: unii îl considerau pe Mugur un „nebun” pentru că a pornit într-o călătorie atât de lungă „din cauza capriciilor nepoatei răsfățate a boierului”, alții admirau acțiunile tânărului, iar alții așteptau cu speranță că Dumnezeu se va îndura și-l va aduce acasă pe „fiul rătăcitor”.
Între timp, Mugurel Opaeț a călătorit din sat în sat, din oraș în oraș, din țară în țară, apropiindu-se din ce în ce mai mult de locul Bethabara de pe râul Iordan, unde Iisus Hristos a fost botezat.
Mugur a plecat din sat fără să aibă ceva la el, doar câteva bucăți de slănină, brânză și pâine. Pe drum, s-a oprit și a cerut să fie angajat pentru câteva zile, pentru a putea câștiga bani și a-și continua călătoria spre locul sfânt de la râul Iordan.
Băiatul le-a spus tuturor povestea sa de dragoste: că voia să se căsătorească cu „cea mai frumoasă fată din lume” și, prin urmare, voia să îi îndeplinească dorința – să-i aducă apă din râul în care a fost botezat Mântuitorul.
Oamenii erau uimiți de acțiunile lui și îl ajutau mereu: îl primeau în casele lor, îi dădeau mâncare și un loc unde să se odihnească.
În tot acest timp, Mugur se ruga lui Dumnezeu să îi dea putere să își atingă scopul. El visa să ia apă din râul Iordan într-un ulcior și să se întoarcă cât mai repede la iubita lui, Tița.
Și într-o zi Mugurel Opaeț a ajuns în Betsaida și a fost atât de surprins încât s-a supărat. Fapt este că apa din râul Iordan nu era deloc limpede, nu ca cea din Siretul său natal.
Mugur a început să plângă. Un păstor de capre s-a apropiat de el și l-a întrebat de ce plânge. Epuizat de lunga călătorie, tânărul cu greu putea să-i explice palestinianului ce îl făcea să plângă.
Înțelegându-l pe băiat, bătrânul cioban a purificat apa iordaniană strecurând-o prin cărbune și prin niște iarbă deasă și înmiresmată. Când apa a fost limpede ca cristalul, ca o lacrimă, păstorul de capre a aruncat o singură monedă de argint în ulcior și i-a arătat lui Mugur cel mai scurt drum înapoi prin deșert.
Drumul spre casă a fost extrem de dificil. În tot acest timp i-a fost sete, dar a îndurat-o pentru că voia să ducă ulciorul plin cu apă iordaniană iubitei sale fete.
S-a scurs timpul. Într-o zi, el a văzut o femeie și un copil mic pe marginea drumului, murind de sete sub soarele arzător. Mugur și-a oprit calul și s-a întristat. Nu se putea să nu-i ajute pe suferinzi. Tânărul a sărit din șa, a scos cheagul de la gâtul ulciorului și l-a dat mamei și copilului să bea din el.
Ceva mai târziu, călărețul din Ardănești a fost martorul cum un câine l-a mușcat pe un bătrân. Fără să stea pe gânduri, a sărit din șa, a spălat rana însângerată cu apa Iordanului din ulcior, a bandajat piciorul cu o bucată de pânză pe care a rupt-o din propria cămașă și a plecat mai departe.
Mugur Opaeț a ajutat mulți oameni în drumul său spre casă, folosind apa pe care o luase din râul Iordan.
Din păcate, Mugur nu a avut timp să se întoarcă acasă înainte de Bobotează, dar a ajuns în sat primăvara, în sărbătorile pascale.
Întregul sat s-a bucurat de întoarcerea „călătorului”: familia plângea de fericire, prietenii și cunoscuții îl felicitau. Doar capricioasa Tița nu se arăta nicăieri și nu reacționa la sosirea dogarului satului Ardănești, care își îndeplinise condiția de a aduce apă chiar din râul Iordan.
În seara zilei următoare, Mugurel Opaeț i-a adus fetei un ulcior pe jumătate cu apă și a început să o strige:
– Tițo! Tițo! Tițo!
Dar nepoata arogantă a lui Sandul Hajdeu, nu a ieșit la tânăr. Mugur și-a dat seama că dragostea lui nu era reciprocă și că era o pierdere de vreme să încerce să obțină ceea ce Dumnezeu nu-i dăduse. Așa că a dus ulciorul cu apă de Iordan la vechea biserică a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din satul său.
Bătrânii spun că timp de mulți ani preoții luau câte o picătură din acel ulcior și o adăugau la apa în care erau botezați copiii nou-născuți din sat. Bătrânii mai spun că din acel moment vestitul lor sat s-a numit Iordănești – sat cu oameni harnici și cu cele mai frumoase fete din lume.
Gheorghe BOTA
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com