Interviu cu Viaceslav CHIRILIUC, morar din Dinăuți, CT Noua Suliță
–Dinăuțiul a fost un sat al morilor. Și acum are două mori – una la intrare în sat, alta – la ieșire. Una, cea de vânt, după reparații a devenit un obiectiv turistic, un simbol al localității, iar cea de a doua, moară contemporană, funcționează constant timp de circa jumătate de veac. Această istorie este legată și de familia Dumneavoastră – Chiriliuc.
–Clădirea acestei mori a fost construită în 1974, pe vremea când președinte al colhozului local era Maxim Șpirca. În 1980 cheile de la moara colhozului au fost încredințate tatălui meu, Petru. Președintele de atunci, pare-mi-se Serghei Bacalâm, l-a chemat pe tata și i-a spus: „Bade Petre, știu că te pricepi în tehnică și că ai o pasiune față de moară, iar nouă ne-ar trebui un morar bun”. Și, iată, așa familia noastră a preluat moara.
– De atunci s-a măcinat multă făină la această moară, dar văd că e păstrată placa veche de la intrare cu orarul de lucru al… „morii colhozului”…
–O păstrez ca amintire de la tata… Tata a adus aici și foaia de mulțumire, pe care a primit-o moșul meu, Ion, în 1912, de la împăratul Nicolae pentru serviciu exemplar în armată. Să vadă oamenii care vin la moară că îi deservește o familie de buni gospodari.
–Am fost și eu la moara din Dinăuți când aici a început să lucreze Petru Chiriliuc, tatăl Dumneavoastră. Era foarte entuziasmat și chiar a creat aici o oloiniță.
–Erau alte timpuri. Sătenii, care lucrau în colhoz, primeau și plată în natură. Un mecanizator primea la sfârșit de an câteva tone de grâu și neapărat venea la moara noastră să facă făină. Sătenii aveau și semințe de floarea-soarelui și, desigur, doreau să facă ulei de casă. Așa că la oloiniță, de asemenea, erau mulți clienți. Acum floarea-soarelui crește pe lanurile fermierilor, iar ei au planurile lor. Am rămas, cum s-ar spune, numai cu moara.
–Atunci, la moară lucra și o femeie…
–Este vorba de Ala, soția mea. Când tata a devenit morar, eu și cu Ala numai ce ne căsătorisem. Tata i-a propus nurorii să vină și să lucreze la moară. Ea a însușit toate procesele de producție, un singur lucru nu putea – repararea tehnicii.
Tata a luat în primire moara, dar ca ea să lucreze bine trebuia reglat întregul mecanism. La moară există anumite secrete și nu-i chiar ușor să dai de ele. Pe atunci era o moară bună alături, în satul vecin Doljoc. Morarul de acolo era un evreu, cu școală – Moisei Davidovici. Tata l-a rugat să-i ajute să regleze valțurile. El a venit, s-a uitat, a făcut ceva și i-a spus tatei: „Petre, nici un morar n-o să-ți divulge secretul. Așa că lucrează și te învață singur”.
–Și n-a găsit un morar cu experiență care să-l ajute?
–N-a găsit. S-a dus la Sloboda, unde era moară, dar fără nici un rezultat. Când avea timp liber, mă lua cu el și-mi spunea: „Să mergem să vedem cum se lucrează la alte mori”. Am fost la morile din Marșinți, Tărăsăuți, Vancicăuți. Am ajuns și la moara din Nesvoia. Morarul de acolo i-a explicat câte ceva tatei. Iar de la el am însușit eu meșteșugul.
–Vreau să vă spun că l-ați însușit foarte bine, căci am auzit cum v-au lăudat consătenii mei din Berestea. Ei foarte des veneau la moara de la Dinăuți. Chiar și mama mea nu o dată a fost aici. Și făina de porumb și cea de grâu erau de înaltă calitate.
–Un morar trebuie să știe cum să regleze sitele, valțurile. Eu ascult cum ele funcționează și imediat îmi dau seama unde e bine și unde e rău.
–Reglați aceste mecanisme așa cum un violonist reglează strunele la vioară…
–(Zâmbește) Ei, nu-i chiar așa. În primul rând, eu nu am auz muzical. Când eram copil, am dorit să învăț să cânt la acordeon. Am scos din funcțiune două acordeoane și n-am însușit acest instrument. Dar, iată, ritmul morii știu să-l ascult și să-l percep. Are moara armonia ei…
–A fost o perioadă când moara din Dinăuți era foarte solicitată…
–Mai ales pe timpul colhozurilor. După cum v-am spus, sătenii, dar mai ales mecanizatorii și lucrătorii de la ferme, erau retribuiți foarte bine și în natură: aduceau acasă câte o mașină de grâu și porumb. Țineau animale și erau nevoiți să vină la moară. Veneau la noi și gospodari din satele vecine, veneau cu noaptea-n cap și plecau cu făină proaspătă acasă pe înserate. Moara funcționa de la șase dimineața și până la zece seara. Veneau și din regiunile vecine, am avut clienți permanenți și din Transcarpatia. Acum producția a scăzut. Măcinăm grâu și porumb – cam în cantități egale. În curând gospodarii vor cumpăra pui de păsări și vom începe să măcinăm și crupe.
–Mai funcționează mori prin satele noastre?
–Situația e cam tristă. Am analizat-o și am ajuns la concluzia că din Putila și până la Dinăuți n-a rămas nici o moară. De la Dinăuți și până la Kamianeț-Podilski – de asemenea nici una. Iată, nu demult a venit la moara noastră un om din Tereblecea. Mi-a spus că ne-a găsit în Internet și cu ajutorul navigatorului a ajuns la moară.
–Sunt doritori să învețe meseria de morar?
–Din păcate, nu sunt. I-am îndemnat pe unii tineri, dar au refuzat. Li se pare că moara este ceva vechi, nu se poate compara cu tehnica modernă. Eu cred că este ceva necesar, la fel ca și cultivarea grânelor.
–Și cum este pâinea pe timp de război?
–Este o alinare și un dor de pace. Satul nostru trimite des produse alimentare pentru consătenii de pe front. Gospodinele se străduiesc să coacă și pâine de casă pentru ei. Uneori aceste copturi sunt sfințite cu lacrimi. Și Dinăuțiul și-a pierdut câțiva fii pe front. O astfel de pierdere irecuperabilă este și în familia noastră. A căzut în lupte Vasile, fiul vărului meu, Iurie Chiriliuc. Trăim cu speranța că se va ajunge la pace și din făina măcinată la moara noastră se va coace pâine pentru nunți și cumătrii, pentru alte evenimente fericite din viața oamenilor.
–Să dea Domnul să se împlinească cât mai repede dorința Dumneavoastră!
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com